Dansul şi inteligenţa chinestezică

Nu de mult timp, conceptul de inteligenţă, aşa cum era cunoscut din perspectiva teoriilor tradiţionale, a fost criticat de către psihologul Howard Gardner, profesor de Cogniţie şi Educaţie la Harvard Graduate School of Education. În concepţia acestuia, „inteligenţa este abilitatea de a răspunde cu succes la noile situaţii şi capacitatea de a învăţa din experienţele trecute“, postulând necesitatea ca aceasta să fie privită drept un construct multidimensional, şi nu unidimensional. Inteligenţa logico-matematică, cea lingvistică, spaţială, corporal-chinestezică, muzicală, interpersonală şi intrapersonală sunt cele şapte modele iniţiale prezentate de Gardner în Frames of Mind (1983). Câţiva ani mai târziu, acesta analizează posibilitatea evidenţierii altor forme de inteligenţă, precum inteligenţa naturalistă, inteligenţa spirituală şi existenţială. În continuare, voi descrie sumar fiecare model, lăsând la final inteligenţa chinestezică pentru o expunere mai aprofundată.

Inteligenţa logico-matematică implică abilitatea de a analiza problemele în mod logic, a îndeplini operaţii matematice şi a investiga subiecte ştiinţifice. Matematicienii, logicienii şi oamenii de ştiinţă dau dovadă de inteligenţă logico-matematică.

Inteligenţa lingvistică implică sensibilitatea la limbajul vorbit şi scris, abilitatea de a învăţa limbi străine şi capacitatea de a folosi limbajul pentru a atinge anumite scopuri. Avocaţii, oratorii, scriitorii şi poeţii sunt persoane cu inteligenţă lingvistică.

Inteligenţa spaţială presupune capacitatea de a forma un model spaţial mental, potenţialul de a recunoaşte, manipula şi rezolva probleme prin intermediul reprezentărilor spaţiale şi al imaginii. Navigatorii, piloţii, arhitecţii, sculptorii dau dovadă de inteligenţă spaţială.

Inteligenţa muzicală (sau muzical-ritmică) presupune capacitatea de compunere, redare şi aprecierea modelelor muzicale. Persoanele cu inteligenţă muzicală ridicată prezintă sensibilitate la ritm şi sunet, ţinând minte tipare muzicale, putând experimenta şi improviza cu acestea. Muzicanţii, instrumentiştii, compozitorii, antrenorii vocali au o inteligenţă muzicală.

Inteligenţa interpersonală reprezintă capacitatea unei persoane de a înţelege intenţiile, motivaţiile şi dorinţele altor persoane. Acest tip de inteligenţă îi dă posibilitatea persoanei de a lucra în mod eficient cu alte persoane şi de a afla cum se simt acestea. Terapeuţii, profesioniştii de resurse umane, mediatorii, politicienii dau dovadă sau, mai corect, au nevoie de inteligenţă interpersonală.

Inteligenţa intrapersonală se referă la capacitatea de autoînţelegere, de a şti ce poţi şi ce vrei să faci, de autocunoaştere a temerilor şi folosirea acestor informaţii pentru reglarea propriei vieţi. O persoană cu inteligenţă intrapersonală nu numai că este conştientă de propriile sale gânduri, sentimente şi emoţii, dar găseşte şi modalităţi de exprimare a acestora în caz de nevoie.

Despre primele două tipuri de inteligenţă, Gardner spune că par a fi cele mai valorizate în sistemul de învăţământ. Inteligenţa spaţială, muzicală şi chinestezică sunt des asociate cu arta, iar ultimele două sunt numite „inteligenţe personale“ (care, alături de scrierile lui Peter Salovey şi John Mayer, pun bazele inteligenţei emoţionale, dezvoltată mai târziu de Daniel Goleman).
 

Inteligenţa naturalistă reprezintă capacitatea de a diferenţia între lucrurile vii şi o anumită sensibilitate la alte caracteristici ale lumii naturale. Se aplică acelor persoane cu o mare cunoaştere a lumii vii (de exemplu, abilitatea de a identifica multe specii de floră şi faună sau degustătorii de vinuri cu abilitatea lor olfactiv-gustativă). Botaniştii, fermierii, biologii etc. au o inteligenţă naturalistă.

Inteligenţa spirituală presupune abilitatea de a găsi semnificaţia şi sensul acţiunilor noastre. Aceste persoane au o vădită tendinţă de a se întreba „de ce“ şi „pentru ce“ există lucrurile, căutând răspunsuri fundamentale. Inteligenţa spirituală este strâns legată de împlinirea unei nevoi profunde ale fiinţei umane, de a simţi că totul are un rost, un sens (Definiţie de Danah Zohar şi Ian Marshall, autorii cărţii „Inteligenţa spirituală“). Howard Gardner a ales să nu includă acest model printre „inteligenţele“ lui, din cauza dificultăţii de a codifica ştiinţific termenul de „spiritual“. În schimb, acesta a sugerat „inteligenţa existenţială“ ca alternativă viabilă.

Inteligenţa existenţială se referă la preocuparea cu „probleme de final“, un anume interes cu privire la întrebările fundamentale despre existenţă. Gardner ne oferă o definiţie preliminară: „indivizi care prezintă o înclinaţie de a-şi pune şi a se gândi la întrebări despre viaţă, moarte şi realităţi ultime“, neconfirmând pe deplin această inteligenţă, considerând că „este un fenomen destul de uimitor şi distant faţă de celelalte inteligenţe, suficient de vast pentru a dicta prudenţă, cel puţin pentru acum“. Persoanele care dispun de acest tip de inteligenţă au de obicei posibilitatea de a vedea imaginea de ansamblu (seeing the big picture). Filosofi, teologi, antrenori de viaţă (life coaches) se numără printre cei pe care Gardner îi vede ca având inteligenţa existenţială dezvoltată.

Desigur, cu ultimele două tipuri de inteligenţă prezentate, Gardner este precaut. Asta se datorează dificultăţii de a defini inteligenţele adecvat şi satisfăcător şi, totuşi, acesta sugerează existenţa mai multor tipuri de inteligenţă, cum ar fi, de exemplu, „inteligenţa morală“ - un interes pentru reguli, comportamente şi atitudini ce guvernează viaţa (definiţie preliminară dată de Gardner, cu care nu este complet satisfăcut).

Acestea fiind evidenţiate, avem acum o imagine a „inteligenţelor multiple“. Ultimul tip de inteligenţă pe care îl voi prezenta este, după cum am menţionat anterior, inteligenţa chinestezică.

Inteligenţa chinestezică (sau corporal-chinestezică) presupune capacitatea de a folosi abilitatea mentală pentru a coordona mişcările corporale. Persoanele cu o inteligenţă chinestezică mare au un simţ acut de conştientizare a corpului, având abilităţi motorii fine. Gimnaştii, actorii, atleţii, chirurgii, dansatorii şi, în general, oamenii despre care spunem că sunt „îndemânatici“ prezintă inteligenţă chinestezică.

Mişcarea (kinesis), ca parte a structurii senzorio-motorii (primul stadiu al dezvoltării la copil, conform cu J. Piaget), constituie sursa operaţiunilor gândirii ulterioare. Ca aspect afectiv, nivelurile senzorimotorii pornesc de la „o stare de nediferenţiere între Eu şi mediul înconjurător fizic şi uman, pentru a construi după aceea un ansamblu de schimburi între Eul diferenţiat şi persoane sau lucruri“ (J. Piaget, B. Inhelder). Practic, în primii ani de viaţă, „construirea realului“ este un rezultat al inteligenţei senzorimotorii prin însăşi funcţionarea sa, dobândind „schemele obiectului permanent, ale spaţiului, ale timpului şi cauzalităţii, substructuri ale unor viitoare noţiuni corespunzătoare“ (J. Piaget). Percepţia este o achiziţie superioară, având la bază primul stadiu al dezvoltării. Tot în legătură cu primul stadiu de dezvoltare putem vorbi de psihomotricitate. Psihomotricitatea este un termen folosit pentru a exprima ideea că dezvoltarea motricităţii este legată de celelalte progrese în dezvoltarea intelectuală şi socio-afectivă. De exemplu: posibilitatea copilului de a se mişca rezultă în experimentarea de noi senzaţii şi, în acelaşi timp, prin exersarea mersului, acesta dezvoltă o primă autonomie faţă de adult. Principalele achiziţii psihomotorii în stadiul senzorimotoriu stau la baza unor achiziţii mult mai importante de mai târziu. Aici introduc dansul, ca o achiziţie psihomotorie continuă.

Dansul înseamnă psihomotricitate. Inteligenţa chinestezică presupune o dezvoltare psihomotrică, compusă din mai multe elemente.

După M. Epuran (1976), elementele componente ale psihomotricităţii sunt:

• Schema corporală

• Coordonarea dinamică segmentară şi generală

• Lateralitatea

• Coordonarea statică - echilibrul

• Coordonarea perceptiv-motrice (percepţia spaţiului, ritmului şi a mişcărilor proprii)

• Rapiditatea mişcărilor

• Ideomotricitatea ca sinteză dinamică a schemei corporale şi a coordonărilor perceptiv-motrice cu sarcină motrică.

Unul din elementele importante care stau la baza inteligenţei chinestezice este schema corporală (structura perceptiv-motrică, de multe ori subevaluată), care este conectată şi cu planificarea motorie (praxisul).

Praxisul este abilitatea de a conceptualiza, a organiza şi a duce la îndeplinire o succesiune complexă de mişcări. Schema corporală este percepţia schematizată a propriului corp, care cuprinde raporturile dintre părţile corpului între ele şi raporturile dintre corp şi spaţiu sau mediul înconjurător. Fără o schemă corporală bună nu putem alcătui un plan motoriu bun; sigur, aici intră şi funcţionalitatea simţului vestibular care stabileşte raportul în care se află o persoană cu gravitaţia şi cu lumea fizică, furnizând un cadru pentru celelalte aspecte ale experienţei noastre. Praxisul este creat în contextul schemei corporale şi aici intervine dansul sau mişcarea, care întăreşte şi optimizează schema corporală.

Dansul, în plan psihologic, se rezumă la cunoaşterea propriului corp, dezvoltarea planificării motorii, a mişcărilor ce presupun transferul de greutate, a controlului şi a responsabilităţii pentru mişcările făcute de corp, într-o coordonare majoră, segmentară, generală şi dinamică ce optimizează sfera psihomotrică. Sigur, asta este partea psihomotrică a dansului. Din alt plan psihologic, datorită noilor cercetări, ştim că dansul are un rol important în ceea ce priveşte neuronii oglindă (o clasă specială de celule nervoase, cu un rol deosebit în cunoaşterea directă, automată şi inconştientă a mediului înconjurător), stimularea creativităţii, a empatiei, a gândirii divergente (existenţa mai multor tipuri de răspunsuri la o problemă, conform lui Peter Lovatt – psiholog şi dansator). În prezent, psihoterapia prin dans şi mişcare este folosită în terapia stresului, a problemelor/tulburărilor legate de stima de sine, a stresului posttraumatic, a sindromului Parkinson şi a altor boli şi deficienţe.

În general, dansul poate fi încadrat foarte bine şi la inteligenţa ritmică (ritmico-chinestezică) prin sensibilitatea la ritm şi capacitatea dansatorilor de a anticipa, memora şi experimenta cu muzica, sau se mai poate încadra şi la inteligenţa spaţială, mai ales în cazul în care vorbim de coregrafi care ştiu să manipuleze spaţiul (scena, locul) şi dansatorii în favoarea coregrafiei, spectacolului. Sigur, aşa cum afirmă şi Gardner, fiecare dintre noi posedă mai multe tipuri de inteligenţă şi fiecare le posedă în diferite grade şi combinaţii. E remarcabil cum Gardner a reuşit să descrie o inteligenţă intuită probabil de mulţi psihologi, cercetători etc., oferind o nouă perspectivă, în special (aşa cum şi-a dorit) profesorilor, educatorilor. Cred că merită menţionat că Gardner a studiat sub tutela unor oameni ca Erik Erikson şi Jerome Bruner, psihologi recunoscuţi pentru contribuţiile din aria lor profesională. În prezent este membru al Consiliului de la Amherst College, Muzeul de Artă Modernă din New York şi al Asociaţiei Filosofice Americane (APS).