Dr. Adrian Copcea este medic primar Diabet, Nutriţie şi Boli Metabolice, iar, la un moment dat în formarea sa, a fost tentat să renunţe la halatul medical pentru a face muzică. În cele din urmă, a câştigat medicina, iar acum vede şi pacienţii, într-o clinică pe care a construit-o de la zero, şi face şi muzică.

De ce aţi decis să deveniţi medic?
Dr. Adrian Copcea: Nu am decis să devin medic cu gândul la o carieră lungă, ci, pur şi simplu, pentru că în liceu trebuia să alegem o facultate. Şi, pentru că mi-au plăcut fizica, chimia şi biologia, am ales medicina. Am avut medici în preajma familiei, dar nu mă gândisem niciodată să urmez această cale. Vorbim despre specialişti în medicină internă, pneumologie, stomatologie sau cardiologie, prietenii familiei şi familia extinsă. Mereu în preajma mea, medicina mi-a fost o meserie familiară şi prietenoasă.

Şi s-a dovedit la fel pe parcurs?

Dr. Adrian Copcea: În jumătate din an de la admitere, mi-am regretat alegerea. Doar mai târziu, în anii maturi, am gândit că până la urmă poate fi în regulă.

Noi am prins o perioadă în care medicina era efectiv o bătaie de joc. Timp de 20 de ani, rezidenţii nu erau salarizaţi, medicii începători porneau foarte greu. Acum sunt la maturitate şi am o carieră bună, dar cred că, dacă aş da timpul înapoi, nu aş mai face medicina. Şi nu aş vrea să se înţeleagă că nu-mi place această muncă, ci că nu aş mai vrea să trăiesc acea tinereţe lungă şi grea. Vorbim despre o profesie care nu este bine valorificată.

Şi, totuşi, ce v-a ţinut?  Mulţi medici au ales domeniul pharma, foarte profitabil…

Dr. Adrian Copcea: Şi acum se întorc în profesie.

Mie nu mi-ar fi plăcut să lucrez în domeniul farmaceutic. Cred că ce m-a ţinut în meserie a fost decizia de a face şi multe alte lucruri pe lângă medicină, ceea ce nu a mai făcut-o o aşa mare corvoadă.

Mie medicina mi-a venit uşor, am fost un elev foarte bun, am învăţat foarte uşor şi cred că cei cu abilităţi de memorare, de raţionament nu fac greu medicina.

În studenţie am lucrat şi întotdeauna am avut un al doilea serviciu, pe lângă studenţie. Am lucrat în muzică foarte mult, într-o casă de discuri, am fost pe scenă toată studenţia, cu trupe din foarte multe ramuri de muzică. Ulterior, în rezidenţiat, am început să lucrez şi la un cabinet privat, ca rezident. Am avut tot timpul ceva colateral, care m-a făcut să nu renunţ la carieră, pentru că nici nu mi-a venit foarte greu să fac cariera, nici de student, nici de rezident.

De ce nu aţi rămas în zona artistică?

Dr. Adrian Copcea: Am mers într-acolo, le-am făcut în paralel în permanenţă şi acum fac acelaşi lucru. Reuşesc să găsesc timp pentru muzică în fiecare zi, la fel cum merg şi la serviciu în fiecare zi. E ca şi cum încă am două joburi paralele. E adevărat că acum, de când sunt în Cluj, n-am mai ieşit în public cum făceam când locuiam în Bucureşti, unde efectiv era o meserie muzica în toate felurile posibile: de la compoziţii, la studio, orchestraţie şi apariţie pe scenă. Tot.

Şi cum le împăcaţi, pentru că sunt două pasiuni care iau foarte mult din energie, din timp, din minte, din suflet?

Dr. Adrian Copcea: Tot ce faci cu plăcere nu-ţi ia din energie. Deci, fac cu plăcere şi meseria de medic, fac cu plăcere şi muzica în felurile în care o fac acum.

Niciuna dintre ele nu s-a dorit pe primul loc şi să o dea la o parte pe cealaltă?

Dr. Adrian Copcea: Întodeauna am oscilat dacă să renunţ sau nu la medicină, dar până la urmă n-am făcut-o. Asta nu înseamnă că am rămas cu lehamite în profesia de medic. Nici pe departe. Am realizat că, dacă aş fi lăsat deoparte medicina, nu m-ar fi mulţumit să fac doar muzică. Cumva am reuşit să trăiesc pe două fronturi de când sunt.

Cum este interacţiunea cu pacienţii?

Dr. Adrian Copcea: Cred că se învaţă în timp. În primii ani te străduieşti să dai tot ce ai mai bun, să faci consultaţiile foarte lungi, să aduci foarte multe pacientului. Cu timpul, vine experienţa, care scurtează un pic intervalul de consultaţie, devii un pic mai eficient, scurtezi întrebările pacientului ca să ajungi mai repede unde ştii că trebuie să ajungi. Când eşti mai tânăr, laşi pacientul să-ţi povestească tot ce are pe suflet. La maturitate, începi să dirijezi un pic mai ferm discuţiile.

Cred că se formează în timp o capacitate de a te delimita de meserie, astfel încât să nu te încarci cu toată suferinţa de la cabinet şi să o duci mai departe acasă. Cum se întâmplă asta? Înţelegându-ţi foarte bine rolul de medic.

Rolul medicului e de a rezolva nişte probleme de sănătate ale cuiva. Asta înseamnă că îţi pui la contribuţie toată mintea şi experienţa pentru a da diagnosticul şi tratamentul bun. Odată ce ţi-ai îndeplinit misiunea, care are şi ea limite, adică eşti împăcat cu ce şi cât ai făcut, adică tot ce ştii mai bine să faci, e în regulă. Îţi închei mulţumit ziua de serviciu.

Care sunt cazurile pe care nu o să le uitaţi niciodată?

Dr. Adrian Copcea: Sunt multe cazuri pe care le ţine minte. De obicei, sunt cazurile cele mai grave pe care le-am scos din starea de pericol sau sunt pacienţi cu care avem anumite legături care devin foarte puternice în timp. Eu, ca diabetolog, îngrijesc cazuri cronice, ceea ce înseamnă că pacienţii mei revin la cabinet de-a lungul anilor. Şi cred că cea mai bună măsură este longevitatea relaţiei mele cu pacienţii.

Am pacienţi cărora eu le-am descoperit diabetul, ca rezident, acum douăzeci şi ceva de ani, m-au ţinut minte şi m-au căutat la cabinet după 15 ani, când am deschis cabinetul, şi încă vin. Deci, cred că asta ar fi cea mai frumoasă experienţă de cabinet - longevitatea pe care o am cu pacienţi în viaţa cărora am intrat acum douăzeci de ani şi care încă sunt aici.

Am pacienţi în situaţii extrem de grele, pe care le-am descâlcit noi. Sunt foarte multe cazuri cărora poate alţi medici nu le-au dat de cap, nu au reuşit să îi aducă în echilibru, cum e cazul diabetului, iar eu am reuşit.

Am un caz care mi-a rămas în minte, un pacient care nu dorea să-şi facă amputaţie de picior şi care a murit. Îmi pare rău că nu l-am convins să-şi facă amputaţia, pentru că asta i-ar fi prelungit viaţa.

Mai am cazuri de pacienţi care au murit şi mi-e dor de ei şi le simt lipsa. Dar cred că cele mai grave sunt acelea unde poate că ne gândim că am fi putut face mai mult. Obiectiv vorbind, nu cred că puteam face mai mult, dar îmi fac un fel de scenariu în care mă gândesc că, dacă l-aş fi convins să-şi facă amputaţia, poate mai trăia şi acum. Au avansat foarte mult protezele de picior. Poţi să nu ai un picior şi să nu ştie nimeni că nu-l ai, pentru că protetica e foarte avansată. Noi avem, într-adevăr, cazuri cu amputaţii, avem în urmărire şi sunt bine cei mai mulţi, pentru că, atunci când se face o operaţie de acest tip, radicală, se face pentru a păstra viaţa.

Când pacientul înţelege că s-a făcut o astfel de intervenţie pentru ca viaţa să continue, se va adapta la această nouă realitate, iar după doi, trei ani deja apare o nouă normalitate.

Profesia noastră are latura asta, să zicem, uşoară, de cabinet, dar ea, de fapt, înseamnă prevenţie. Iar, dacă facem bine prevenţie, nu se întâmplă evenimentele pe care încercăm să le prevenim: infarctul miocardic, accidentul vascular, amputaţii, insuficienţă renală, orbirea. Acestea sunt complicaţiile extreme pe care le vedem tot mai rar, tocmai pentru că tratăm tot mai bine şi din timp boala.

Care este boala de care vă temeţi cel mai mult?

Dr. Adrian Copcea: Eu cred că de cancer ne temem cu toţii cel mai mult. De asta mă tem şi eu. De diabet nu mă tem aşa tare. Dacă apare o boală care are tratament, se poate trăi cu ea până la bătrâneţe. Deci nu, nu pot să zic că diabetul e în top 10 boli de care mă tem.

Diabetul pare o boală înfricoşătoare, pentru că auzim doar de extremele ei, nu auzim de populaţia extrem de largă care trăieşte absolut normal cu diabet. O grămadă de celebrităţi, o grămadă de cunoştinţe de-ale noastre au diabet şi trăiesc bine. Acea eră a complicaţiilor rele – come, orbire - este demult apusă. Acum diabetul e o boală elegantă, ca să zic aşa, boală domnească, cum se spunea despre gută.

Pentru familie m-aş teme de bolile degenerative de tip Alzheimer, în sensul de a nu deveni o corvoadă pentru familie. De cancere mă tem, de bolile cu durere mă mai tem. Sunt pacient stomatologic, iar durerea mă deranjează cel mai tare.

Dar cum vă măsuraţi succesul şi cum vă stabiliţi limitele?

Dr. Adrian Copcea: Nu am niciun reper pentru a măsura succesul. Nici nu îmi pun problema dacă am succes sau nu. Îmi pun problema dacă îmi fac bine treaba şi îmi spun că, în momentul în care simt că nu o să o mai fac bine, adică nu cu suficientă eficienţă sau nu cu suficient entuziasm, o să opresc această activitate.

Ştiu că sunt o persoană un pic mai publică, mai de succes local decât alte persoane, mai vizibilă în spaţiul public, dar nu interpretez asta ca un succes, ci ca pe o consecinţă a faptului că sunt prezent pe internet, mai apar la televizor, dar nu transform nici asta în succes. Nu mă îmbăt cu succesul, că nu se întâmplă nimic în viaţa mea. Eventual, mă recunoaşte mai multă lume la piaţă.

Dar cu ce vă mândriţi?
Dr. Adrian Copcea: Cu multe. Cu faptul că am creat prima clinică privată din Cluj-Napoca, care a făcut un pachet foarte complex pentru bolile de nutriţie, pentru faptul că am fost printre primii curajoşi care au început să îngrijească diabetul gratuit, în privat, prin contract cu Casa de Asigurări de Sănătate, în 2011, când nimeni nu îndrăznea să-şi deschidă un cabinet în contract cu Casa de Asigurări, fiindcă se gândeau că nu va veni nimeni. Dar mi-au venit pacienţii, unul câte unul.

Cel mai mândru sunt că mi-am construit o carieră şi o pacientură de la zero, cu niciun fel de pile. Deci, pe cont propriu, cap-coadă. Nu am avut niciodată niciun fel de pile nicăieri, nici la spitale, nici în universităţi şi totuşi m-am descurcat foarte bine.

Care vă este secretul?

Dr. Adrian Copcea: Secretul este să fii serios şi să-ţi faci bine treaba, iar succesul vine. La noi, succesul se poate şi măsura în cât de căutat eşti, iar eu sunt un medic căutat. Obiectiv, că există o măsură a succesului, dar eu cred că el vine făcându-ţi mult timp şi consecvent bine treaba, indiferent de domeniu – că e medicină, că e tâmplărie sau gătit.

În medicină, talentul e mai greu de cuantificat. El are componenta de cunoştinţe, componenta tehnică şi are şi o componentă umană. Eu sunt un medic pozitiv la consultaţii. Dacă pacientul zice ceva, eu încerc să găsesc soluţii. Deci, poate că şi asta contribuie la succes - să fii destul de pozitiv cu pacientul, să-i insufli încredere. Acum, depinde şi ce patologie îngrijeşti. Noi, care îngrijim o patologie în care trebuie să şi motivăm pacientul să facă anumite schimbări, să-şi ia tratamentul, să aibă grijă într-un anumit fel de el, poate că e important să transmitem de ce face unele lucruri, să înţeleagă de ce trebuie să fie glicemia bună, ca să nu păţească altceva mai grav.

Pe plan personal, mă mândresc că am o familie foarte frumoasă. Eu şi soţia suntem amândoi medici diabetologi, dar am ales să nu lucrăm împreună, pentru că ne-am gândit că e contraproductiv. Mă mai mândresc că sunt directorul unei clinici medicale minunate, ca personal, ca medici, ca asistente, ca pacienţi. Conduc acest centru de 10 ani şi sper că îl conduc într-o manieră în care toată lumea vine cu plăcere la serviciu.