Dr. Adrian Nicolescu este unul dintre cei mai renumiţi medici în domeniul Ecografiei generale, fiind parte din echipa Dr. Adrian Mircea Pop mai bine de 10 ani. A ştiut întotdeauna că va fi medic, fiind inspirat de tatăl său. Totuşi, spune despre această profesie că este una crudă, pentru că se învaţă pe oameni.

Cine sau ce anume v-a îndreptat spre această profesie?

Dr. Adrian Nicolescu: Eu nu mi-am dorit vreodată să fiu altceva decât medic. Copiii vor să fie pompieri, poliţişti, fotbalişti sau… hoţi, dar îşi dau voie să aleagă, să se răzgândească. Eu nu mi-am dorit niciodată altceva. Tata a fost medic, bunicul a fost preot, aş zice că aveam o oarece înclinaţie spre oameni. Cu tata, pe vremea lui Ceauşescu, ne mutam din oraş în oraş, dintr-o clinică în alta. Stăteam 2-3 ani într-un loc pentru ca apoi să ajungem cine ştie unde. Am fost la Buzău, prin Urziceni, pe la Buftea. Deci, cu acest ritm, dar şi pentru că nu aveam bunici, după şcoală stăteam mai degrabă cu ai mei. Mergeam cu tata la dispensar, mă lăsa cu asistentele, mă mai jucam prin curte, ca la ţară. Aşa încât am crescut în această meserie şi nu a existat niciodată altă variantă. Şi cred că am fost foarte norocos din punctul ăsta de vedere. Când vrei să faci ceva şi ştii ce ai de făcut, totul devine mai uşor.

Totuşi, pare că meseria asta ia multe, te muţi des, nu ai prieteni, nu stai cu familia. Ce dă în schimb?

Dr. Adrian Nicolescu: Dă bucurie sufletească. Tata a fost un medic care vorbea cu pacientul, care râdea cu pacientul, care empatiza pacientul. Era pneumolog, deci avea pacienţi cu TBC, oameni în suferinţă şi cu tot felul de nevoi. Din păcate, acum nu mai e printre noi.

Şi, dacă mă întorc la meserie, cred că asta este cea mai mare bucurie: faptul că poţi să faci bine unui om. Bine fizic, îl ajuţi în modul cel mai direct şi mai clar. Ce bucurie mai mare poţi avea? Restul, recunoaşterea, gloria, vă spun cât se poate de sincer că pentru mine contează într-un procent de 2%.

În medicină nu există cel mai bun medic. Fiecare dintre noi e cel mai bun pentru omul pe care îl face bine. De-aici vine şi marea supărare. Toată lumea intră pe uşa cabinetului, fiindcă a auzit că sunt cel mai bun. Adevărul e că nu sunt şi n-o să fiu niciodată cel mai bun. Sunt aşa pentru foarte mulţi, cei la a căror vindecare am contribuit, dar asta nu mă face cel mai bun.  

E drept, există nişte vârfuri în medicină, care sacrifică mult să fie acolo.

Ce aţi sacrificat ca să ajungeţi în vârf?

Dr. Adrian Nicolescu: Nu mă văd în acel vârf despre care vorbeam. Pentru locul în care sunt acum, nu am sacrificat nimic. Şi am să vă spun sincer că, din punctul meu de vedere, nu profesia este principalul obiectiv în viaţa asta.

Aşadar, ce anume contribuie la succesul în această profesie?

Dr. Adrian Nicolescu: Păi, în primul rând, dorinţa de a face bine. Cred că acesta eeste principalul motor: dorinţa. În facultate, eu am învăţat, pentru că mi-a plăcut. Fiindcă acesta este al doilea lucru important în medicină, pe lângă faptul că trebuie să iubeşti oamenii, trebuie să înveţi. Responsabilitatea unui medic este foarte mare.

Am luat examenul de rezidenţiat în medicină internă şi am început la Floreasca, în 2002. Mi-aduc aminte că, după câteva săptămâni de integrare, una dintre doamnele doctor, medic primar, şef de gardă, o personalitate, dar un coleg perfect, într-un spital unde nu era loc de fiţe şi talente, vine la mine şi-mi zice: „Uite, Adişoru, parafa mea, tu faci gardă astăzi.” Cum să vă spun? Urgenţa este un loc unde în 24 de ore lucrai 8 ore, iar în acele 8 ore vedeai în jur de 80 - 90 de oameni. Ritmul era infernal şi responsabilitatea uriaşă. Aşa încât atunci cred că a fost prima oară în viaţa mea când am început să tremur de frică.

De unde venea frica, din această responsabilitate copleşitoare: „Dacă greşesc”?

Dr. Adrian Nicolescu: Da, da. Dacă îmi scăpa ceva? Iar asta se întâmpla pe responsabilitatea altui medic, a cărui parafă o foloseam. E uriaşă responsabilitatea. Ajungeam acasă atât de stresat, încât nici nu puteam să mă culc. Am început să citesc. Să fii medic, să ai grijă de sănătatea unui om şi de viaţa lui e foarte mare responsabilitate. Şi trebuie să înveţi în permanenţă. Eu şi acum învăţ. Nu ai cum să nu o faci.

De ce credeţi că v-a lăsat doctoriţa pe umeri această responsabilitate uriaşă?

Dr. Adrian Nicolescu: Nu ştiu de ce, poate aşa a fost să fie. Nici măcar nu era coordonatoarea mea de rezidenţiat, ci un medic pe care îl ajutam, pentru că voiam să învăţ şi îmi plăcea tot ce descopeream. Dânsa m-a văzut probabil mai harnic şi m-a pus la treabă. Cred că era un mod de a responsabiliza rezidentul, pentru că din anul trei toată responsabilitatea era pe parafa ta. 

Am rămas cinci ani la Spitalul Floreasca şi n-am avut niciun fel de incidente, să plec cu remuşcări acasă.

Apropo de remuşcări, există succes, dar medicina este făcută şi din eşecuri. Cum le-aţi primit şi cum le-aţi depăşit?

Dr. Adrian Nicolescu: Din păcate, meseria asta este crudă, pentru că nu menajează pacientul. Noi învăţăm meserie pe oameni. Şi atunci, cu atât mai mult devine importantă prezenţa unui mentor, un om de la care să înveţi, un om care să traseze liniile principale de seriozitate, de studiu, de consult, de orice. Deci, mentorul, din punctul meu de vedere, mai ales în medicină, este esenţial.

Da, am greşit şi o să mai greşesc. Asta este medicina. Trebuie însă să încerci să greşeşti cât mai puţin, cât mai puţin grav. Suntem şi noi oameni şi avem zile bune, zile proaste. Ideea e că, dacă ai o zi proastă, în primul rând să nu încerci să arăţi pacientului acest lucru, fiindcă el nu are nicio vină. În al doilea rând, să încerci să faci consultul cât de bine poţi tu în acel moment. Adică, din eşec trebuie să înveţi.

Povestiţi-mi primul eşec şi cum l-aţi primit…

Dr. Adrian Nicolescu: Eşecurile mele se leagă de partea când ajunsesem deja la un nivel din care puteam să resimt chestiile astea. Când eşti micuţ, nu prea resimţi, că preiau alţii. Dar, când eşti acolo sus, când tu trebuie să pui un diagnostic, să faci o tranşare, devine mare responsabilitatea şi e mai greu.

Sunt nişte cazuri pe lângă care, din păcate, am trecut. A fost o persoană apropiată, care avea un cancer pe care nu l-am văzut, care nu s-a văzut decât foarte târziu. De fapt, nici când ştiam ce este, nu se vedea. Şi da, m-a marcat. Şi da, mă marchează. Şi da, este total neplăcut. Şi da, de atunci sunt de un milion de ori mai atent la tot ce se întâmplă. Medicina e crudă. Iar acest adevăr, oricui are cap să înţeleagă, trebuie să-i dea o mare, mare responsabilitate.

Şi cum ajungi la împăcare cu tine însuţi? Pentru că e important pentru a ajunge a doua zi la cabinet şi a întâmpina pacientul, deşi acolo undeva e gândul ăla…

Dr. Adrian Nicolescu: Nu trece aşa uşor. Prima zi e mai grea, a doua zi trece cu 0.5% mai uşor, a treia zi cu 1% mai uşor şi în final rămâne un 5% care se reactivează de fiecare dată când pui sonda pe un pacient. Pe de altă parte, lucrurile astea te fac mai atent şi mai responsabil. Dar, cu toţii avem zile proaste, din diferite motive. Şi atunci trebuie cumva să găseşti o linişte interioară.

Cum reuşesc eu? În primul rând, cu o bună prioritizare a lucrurilor din viaţa mea, unde nu meseria e pe primul loc, ci oamenii. Pentru mine, familia şi oamenii sunt importanţi. Dacă cineva drag mie mi-ar da de ales, mi-ar spune să mă las de medicină şi să mă apuc de altceva, fiindcă altfel pleacă din viaţa mea, aş renunţa la medicină fără ezitare, oricât de mult iubesc această meserie. Ştiu că sună ciudat. Dar totul este despre oameni în viaţa asta.

Am avut norocul de a o avea lângă mine pe soţia mea, care m-a înţeles şi m-a şi susţinut. Cristina este farmacistă, iar noi ne cunoaştem din clasa a IX-a de liceu. Eu am tot curtat-o. Ea era premianta clasei, eu niciodată. Ea avea de învăţat, eu mă mai şi distram. În anul cinci de facultate, ne-am revăzut şi am reluat relaţia, să zic aşa. Trebuie să ai pe cineva lângă tine care să fie pregătit să te ajute în primul rând emoţional. Deci, dacă acasă nu este bine şi n-ai un loc unde să scapi de grijile pe care le ai ca medic, să fie pace, să fie bine şi financiar, e şi mai greu să răzbaţi. Financiar, ca rezident, nu e greu, e foarte greu. Eu am început cu un salariu de 130 de lei, iar chiria era de 100 de dolari – adică vreo 300 de lei, în bani noi. De la părinţi primeam vreo 200-300 lei pe lună. Dar, soţia mea deja era farmacistă şi farmaciştii câştigau mult mai mult, cred că de vreo 10 ori mai mult decât rezidenţii acolo. De-asta spun că trebuie să ai pe cineva lângă tine care să te susţină. Şi trebuie să aibă răbdare să te susţină. Vorba ei: „tu ai fost cea mai bună investiţie a mea!” Soţia mea este un om cum mai puţini sunt în lumea asta. Mi-aduc aminte când nu se născuse Tudor, eram în anul III de rezidenţiat, în 2006, şi nu ne ajungeam cu banii. Atunci am început să îmi mai caut şi eu de lucru, că era aproape imposibil să ne descurcăm. Şi m-am angajat la o clinică unde făceam medicina muncii. Ţin minte că, dacă la rezidenţiat aveam salariu 130 de lei, aici primeam 70 de lei, dacă socotim în lei noi, lunar. Adică, era lux.

Apoi, soţia mea avea un patron foarte, foarte drăguţ la farmacie, iar el mi-a oferit oportunitatea să vin pentru câteva ore în farmacie, să iau tensiunea, să dau reţete. Aşa că mergeam şi acolo două ore pe săptămână, consultam şi primeam 300 de lei. Mereu a fost Cristina lângă mine, să mă susţină.

Şi în tot drumul acesta nu v-aţi gândit niciodată să renunţaţi?

Dr. Adrian Nicolescu: Ba da. Era frustrant să vezi că ai colegi care nu au luat examenul de rezidenţiat, dar lucrează pentru 1.000 de euro pe lună, în vreme ce eu aveam 50. Era frustrant să vezi că ei îşi cumpără apartament şi noi stăteam cu chirie, era frustrant să le vezi maşinile şi noi să mergem tot cu tramvaiul.

Dar aşa era viaţa. În plus, era şi Cristina care mi-a spus: „Nu, tu faci medicină”.

Aşadar, tot lucrând eu şi făcând medicina muncii, ei au văzut că sunt priceput, au auzit că sunt rezident la Floreasca, am rezolvat nişte cazuri mai complicate, aşa încât patronul m-a întrebat dacă nu vreau cumva să fac ecografie. Mie nici prin gând nu-mi trecuse asta. Dar m-am gândit că, decât să mai merg prin fabrici şi uzine, mai bine învăţ ecografie.

Şi aşa l-am cunoscut pe doctorul Pop Adrian Mircea, cel de-al doilea mentor al meu, după tata. El a adus ecografia în România şi, din punctul meu de vedere, a fost cel mai mare profesor din România. Am avut norocul de a fi cu dânsul din 2006 până în 2017.

Nu era cel mai comunicativ om din lume, dimportivă. La început a fost greu, în sensul că multă vreme nici nu vorbea cu mine, dar eram zi de zi în cabinet, cu dânsul, în spatele lui, mă uitam ce face, dar tot nu vorbea prea mult. Până când a văzut că mă pricep, că îmi place, că încep să întreb, că citeam, iar când a văzut că mă interesează, că vreau, a început să-mi spună: „citeşte cartea asta, apoi pe asta şi tot aşa!”. Apoi, am început să fac ecografie chiar eu. Iar, după ce le făceam, discutam cazurile.  

După ce mi-am luat specialitatea, competenţele, m-a îndrumat către congrese. Efectiv a fost un om care mi-a pus meseria în mână. Mi-a spus: „Adi, să nu înveţi medicina ca lăutarii, după ureche”. M-a învăţat seriozitatea, rigurozitatea muncii. Şi, dacă nu era dânsul, vă garantez că nu făceam ecografie.

Domeniul imagistic pare destul de deconectat de pacient…

Dr. Adrian Nicolescu: Imagistica pare dincolo de pacient, mai puţin ecografia. La radiografie faci nişte poze şi gata. La ecografie nu e aşa. Vine pacientul, vorbeşti cu el: „De ce ai venit? Pentru ce problemă? Ce s-a întâmplat? Hai să faci analize!”. Ai pus mâna pe el, îl aşezi pe pat, îl consulţi fizic. Adică, nu vine, îi pui sonda şi gata. Ecografie înseamnă să vorbeşti cu omul, să afli de ce a venit, ce probleme are. Ecografia este o prelungire a clinicii.

La ce aţi renunţat?

Dr. Adrian Nicolescu: La partea clinică. Spitalul de Urgenţe e un spital care îţi intră în sânge. După rezidenţiat, aş fi putut rămâne acolo, dar este un spital extrem de dur, de stresant. Şi, dacă nu eşti psihic făcut să nu te implici, nu poţi rezista. E greu. Tot respectul meu pentru oamenii de acolo. Au un psihic de fier.

Eu m-am sfătuit cu tata şi doctorul Pop. Tata s-a sfătuit şi cu dl. Pop, au vorbit. Dr. Pop mi-a spus că sunt pe drumul cel bun, chiar dacă la început, dar mi-a promis să mă ajute să fac nişte chestii frumoase, să mă dezvolt tot pe partea asta. Şi nu m-am dus la Floreasca. E un regret. Poate dacă eram mai dedicate, poate că reuşeam. Cine ştie?

Ce e aşa frumos, aşa antrenant la Urgenţă?

Dr. Adrian Nicolescu: E un spaţiu foarte dinamic, unde înveţi să te bazezi foarte mult pe cei din jur.  Nu ai cum să trăieşti singur acolo. Responsabilitatea e foarte mare şi trebuie să te sfătuieşti cu cei din jurul tău. Am fost acolo, atmosfera era foarte frumoasă. Important este să simţi că faci parte dintr-un grup super performant şi dedicat de a face, cu preţul părului alb şi al nopţilor nedormite, un lucru bun. E un spital cu multă emoţie, dacă te implici. Eu am emoţii şi acum când trec pe lângă spital.

Ce vă place în Enayati Medical City?

Dr. Adrian Nicolescu: Aici? E un mediu de lucru frumos, de la şefi, la recepţie, la asistente. Sunt nişte oameni frumoşi, iar în ziua de astăzi cu oameni frumoşi nu prea te mai întâlneşti. Iar mie trebuie să-mi placă unde mă duc. Dacă atmosfera este bună, luminoasă, cabinetele sunt civilizate, rămân. 

Cum vă ajută Dumnezeu în meseria aceasta?

Dr. Adrian Nicolescu: Cu cât avansezi în medicină, îţi dai seama că omul nu este produsul unei evoluţii, nu se poate, este inginerie genetică.

E atât de bine pus la punct totul, încât nu am niciun fel de dubiu că cineva ne-a făcut. Dumnezeul nostru ştia ce face. Garantat. De la ADN până la cum bate inima, până la orice. Sunt nişte minuni. Cum ajută? Păi, ajută măcar că te gândeşti că e cineva care te ajută, că e cineva în spate. Şi ne ajută, chiar dacă nu ştim. Că şi eu, dacă mi-aş ajuta copilul, aş face-o fără să ştie. Lasă să creadă că a făcut el singur.

Deci, vă raportaţi la Dumnezeu, mai degrabă ca la un Tată ceresc, ca la un părinte care ne ghidează…

Dr. Adrian Nicolescu:  Da. Religia şi medicina merg mână în mână şi cred că e trist să faci medicină fără să ai credinţă. Cred că-i trist, trist şi poate şi periculos.

Câţi ani are copilul dumneavoastră şi ce vrea să fie?
Dr. Adrian Nicolescu:  Tudor face 18 ani. Mi-a spus că s-ar face doctor, dar că eu muncesc prea mult. Şi atunci am văzut reversul medaliei. Adică, sunt dedicat, îmi place, muncesc mult, am muncit, îmi place, dar mi-am dat seama că era ceva, pentru că generaţiile astea nu sunt ca noi. Noi am fost concentraţi să muncim, să facem eforturi. La ei nu e aşa. Mie îmi place foarte mult de generaţia asta. Sunt mult mai deştepţi decât am fost noi, mult mai ancoraţi social şi au viaţa lor, vor să aibă viaţa lor. Noi renunţam la viaţa noastră. Cât am fost rezident, eu n-am avut viaţă.

La un moment dat, voia să se facă avocat. Poţi să faci şi şuruburi dacă vrei tu, dar vei trăi ca un om care face şuruburi. Şi i-am spus că îl sprijin să se facă avocat, l-am pus în legătură cu o prietenă avocată şi a ajuns la concluzia că e greu. Apoi, a văzut că are talent la biologie, la chimie şi la fizică. I-am spus că astea sunt de medicină, dar că se poate face profesor pentru materiile astea. Şi m-a întrebat: „Auzi, dar la medicină din ce câştigi mai mulţi bani?” I-am spus că eu, dacă aş lua-o de la capăt, aş face radiologie. Este bănoasă, nu ai foarte mult contact cu pacientul, dar e foarte importantă în diagnosticare. Este o variantă bună pentru cine vrea să aibă o viaţă un pic mai uşoară în medicină.

Să închidem cercul cu care am început. Ce a zis tatăl dumneavoastră când a aflat că asta e ce o să faceţi?

Dr. Adrian Nicolescu: Eu cred că el a ştiut întotdeauna că eu o să fac asta, nu cred că a avut vreun dubiu. Însă, în primul an am picat la facultate din cauză că am greşit la o grilă. Am dat biologie şi a fost bine.  La fizică a fost bine, iar la chimie, unde eram cel mai bine pregătit, am decalat răspunsurile cu unul. Atunci l-am văzut trist, supărat pe mine.

Dar am luat-o de la capăt. E drept, îţi trebuie motivaţie multă să continui. Am stat un an acasă, cu o materie pe care o ştiam. Închideam ochii şi o vedeam, dar trebuia să o învăţ, iar şi iar. Era un pic demotivant, mai ales că acasă era o atmosferă mai tensionată, fiindcă picasem la facultate. Pe vremea aceea, era important în oraş: „Băiatul lui Doru Nicolescu a picat la facultate”. Tata era destul de cunoscut în Buzău şi era o chestiune de ego. S-a simţit asta. Eu nu aş simţi la fel pentru copilul meu, dar atunci aşa stăteau lucrurile.