Dr. Bogdan Fiţiu este specialist în Psihiatrie şi lucrează cu adolescenţi şi tineri care îi caută sprijinul într-una dintre cele mai acute preocupări ale generaţiei: anxietatea.

De ce aţi ales psihiatria pentru copii?

Dr. Bogdan Fiţiu: Cât timp am fost student, eram preocupat de dermatologie. Mi se părea că era exact ce trebuia să fac mai departe. Doar că, în anul VI, când am descoperit materia Psihiatrie Pediatrică, predată de un om care ne-a introdus chiar din primul curs în cultura ataşamentului, povestindu-ne despre importanţa acestuia pentru copil, am început să mă uit altfel la viitorul meu. Înţelegeam în acel moment că întregul fundament al ce vom fi este dezvoltat din ataşamentele pe care noi reuşim să le realizăm cu persoanele cele mai importante din viaţa noastră.

Am înţeles atunci că, pe lângă o specialitate foarte frumoasă cum este dermatologia, există nişte lucruri care pot să seteze punctul de la care plecăm spre o dezvoltare armonioasă. Mi s-a părut atât de provocator acest rol, mai ales că, aveam să înţeleg ulterior, în momentul în care intră în cabinet un părinte şi un copil, cu o problemă, noi trebuie să fim tot timpul conştienţi că ceea ce spunem sau facem poate avea un impact asupra copilului şi chiar asupra sistemului familial. Mi s-a părut incredibil lucrul ăsta. Mai ales că vine cu o putere foarte mare şi cu o responsabilitate imensă.

Daţi-mi câteva exemple de cazuri în care ajung părinţii la dvs.!

Dr. Bogdan Fiţiu: În România, lucrurile sunt un pic pe dos decât ar trebui. Psihiatrii sunt văzuţi ca ultima redută a salvării copilului. Pare că, dacă nici psihiatrul nu îţi rezolvă problemele, atunci nu mai ai nicio şansă. (râde) Dar nu este chiar aşa. Lumea nu ştie că noi ne ocupăm de monitorizarea dezvoltării copilului, de sfaturi legate despre cum să facă o situaţie să funcţioneze. Oamenii intră în cabinet cu probleme foarte diverse: copilul nu doarme noaptea, nu mănâncă, nu vorbeşte suficient, pare că nu interacţionează cu părintele. Problemele nu sunt doar ceea ce ne închipuim, că lumea vine la psihiatru când copilul nu mai este în realitate. Preconcepţia este că te duci la psihiatru când e atât de rău, încât îţi va da pastile. Nu e aşa. De fapt, noi suntem ca pediatrul, ca neurologul pediatru – mergem pe dezvoltare. Doar că dezvoltarea noastră se concentrează pe latura emoţională, cognitivă şi sfaturi pentru a fi mai bine. Nu merge neapărat pe probleme psihice care au nevoie de pastile.

Care sunt cele mai delicate cazuri ori situaţii cu care v-aţi întâlnit?

Dr. Bogdan Fiţiu: Pentru mine, provocarea cea mai mare este lucrul cu adolescenţii. Cred că trăim o perioadă de aşa natură, încât întreaga experienţă de adolescenţă este interconectată mondial. Practic, un adolescent care locuieşte în Bucureşti sau New York are aceleaşi probleme pe tavă ca unul din Tokyo. Sigur, există nişte diferenţe, dar din punct de vedere al experienţei umane, atât de bine s-au uniformizat. Probabil presiunea din social media, de la Netflix, care îţi prezintă un stil de viaţă fără griji, dar care nu are nicio legătură cu viaţa pe care o trăieşti. Intri pe telefon şi descoperi o lume ce pare că îşi rezolvă problemele prin nişte strategii incredibil de facile, dar care, evident, în spate, presupun o grămadă de resurse, de care un adolescent nu poate să dispună atât de liber cum se întâmplă pe social media, pe Tik Tok. De aici presiunea că trebuie să facă ceva, să trăiască o experienţă adolescentină într-un anume mod, pentru că altfel este total greşit sau neplăcut dacă ai o experienţă adolescentină care deviază de la ce vezi în jurul tău.

Într-adevăr, în ultimii ani, lucrul cu care noi psihiatrii ne confruntăm tot mai des este această de-reglare emoţională majoră, când adolescenţii au emoţii atât de vaste, atât de rapid ciclante şi trec de la o stare la alta. Oricum, adolescenţa presupune o experienţă emoţională tumultoasă, în care nu ştii cum să reacţionezi, totul e sub presiune, totul e dificil, iar peste toate se mai adaugă şi presiunea unor comportamente pe care le vezi în jurul tău: să ai hainele perfecte, corpul perfect, să fii într-un stil de comportament cumva, să te potriveşti cu ce spune celălalt, să fii smart, witty, să fii sarcastic, să reuşeşti să ai un brand personal. Aud asta foarte des de la adolescenţi şi mi se pare şocant: I want my own personal brand. (De multe ori vorbesc cu ei în engleză pentru că e preferinţa lor). Or, nu realizează câtă presiune pune acest personal brand pe ei. Pentru că, uneori, oricât de mult ai încerca, nu o să-ţi iasă să fii cel mai smart, cel mai sarcastic, cel mai cel. Şi e ok să nu fii aşa.

Eu credeam că adulţii pun presiune pe adolescenţi...

Dr. Bogdan Fiţiu: Adulţii vin cu un alt tip de presiune. Noi avem ideea de performanţă academică, că, dacă eşti performant academic, viitorul tău este asigurat cumva. Încă nu ne dăm seama că skill-urile academice nu sunt egale cu cele ale unui succes în viaţă. Absolut deloc. N-au nicio legătură. Ca să am succes, ar trebui să fiu dezvoltat pe o grămadă de alte planuri, nu doar să ştiu să aplic nişte lucruri academice într-un setting academic, dar să nu ştiu să fac diferenţa între o situaţie care e potrivită pentru mine şi una care nu e, pentru că nu m-a învăţat nimeni să fac asta.

Nu se suprapune dorinţa adulţilor de performanţă cu cea a adolescenţilor de a fi smart?

Dr. Bogdan Fiţiu: Nu pe aceleaşi planuri. La părinţi, planul este strict academic. Şcoala e unul din driving force-urile părinţilor. Sigur că, după şcoală, îmi doresc ca adolescentul meu să fie bine emoţional, dar după şcoală.

Din aceste două presiuni, care se pun pe adolescenţi, iese diamant sau doar o bucată de cărbune care se sfărâmă?

Dr. Bogdan Fiţiu: Depinde de rezilienţa fiecăruia. Aici vine partea frumoasă. Pentru unii, într-adevăr, cu nişte mecanisme adecvate de adaptare, uneori iese un veritabil diamant. Dar, statistic vorbind, presiunea pe care o punem pe un individ, dacă el nu are rezilienţă, pot apărea o grămadă de probleme.

Majoritatea adolescenţilor văd situaţia de tipul eu am performat prost = eu sunt prost. Nu există distincţie: pot să nu am toate datele la îndemână, pot să nu ştiu să calculez cu datele astea cel mai bun rezultat pe care îl am ci, dintr-odată, eu sunt acel om care nu reuşeşte.

E surprinzător că adolescenţii de acum au crescut în nişte ani în care cărţile de parenting le-au dat părinţilor reţetele despre a nu pune presiune, a accepta greşeala...

Dr. Bogdan Fiţiu: E foarte important şi cum aplici normele de parenting. Sunt cărţi sau cursuri în care anumite sfaturi nu ţin cont de dinamica adolescent-părinte. Cartea îţi oferă nişte reţete care par să fie verificate şi care par să fie funcţionale, însă cartea nu ţine cont de indivizii care vor aplica acele lucruri sau de răspunsul pe care adolescenţii îl vor da tehnicii respective. Nu ştim dacă de acolo mai merge un pic, dacă tehnica ne mai ajută, dacă o aplicăm în fiecare situaţie pentru că aşa a zis un autor care nu ştie cum e la noi acasă, care habar nu are cu ce presiuni culturale venim noi, care nu ştie stilurile de parenting care ne-au fost livrate nouă acasă. Pentru că noi, adulţii, vrem nu vrem, împrumutăm din stilurile parentale ale părinţilor care ne-au crescut. Iar, în situaţiile limită, acelea sunt răspunsurile pe care le livrăm, cele pe care le ştim cel mai bine de la părinţii noştri.

Ce e de făcut?

Dr. Bogdan Fiţiu: Unul dintre pilonii pe care îi transmit părinţilor şi adolescenţilor este că, de foarte multe ori, noi suntem mai buni vorbitori decât suntem ascultători. Şi nu stăm să auzim până la capăt din cauză că în interiorul nostru vin emoţii foarte puternice uneori şi, din punctul acela emoţional vine o reacţie imediată. Poate fi foarte greu să asculţi un adolescent care îţi livrează un material pe care poate tu îl ştii foarte bine pentru că ai fost şi tu adolescent odată şi să nu îi invalidezi experienţa aia spunându-i: „stai liniştit că mai sunt 500 de mii de adolescenţi pe lumea asta cu problema asta fix ca tine”. Pentru el a atât de intensă problema respectivă, încât merită să fie ascultat, chiar dacă experienţa lui seamănă cu a tuturor.

În acelaşi timp, adolescenţii sunt în etapa în care nu suportă să audă o teorie despre lucrul pe care îl au de auzit. Dar, oricum, nimeni nu ascultă, ci doar vorbesc cumva unul peste celălalt. În situaţii foarte intense, oamenii nu se ascultă. Ascult doar începutul de propoziţie, îmi vine o emoţie intensă şi încep să turui. Partea ascultare activă e foarte importantă: să te pui pe scaun şi indiferent de ce emoţie, oricât de greu îţi este, să stai şi asculţi întreaga experienţă care ţi se prezintă. Şi dai răspuns mai târziu.

Dar părinţii sunt acolo să repare problemele copiilor, să le răspundă, nu?

Dr. Bogdan Fiţiu: Da, dar de la a asculta şi până la a da un răspuns, cred că trebuie să treacă un timp de integrare a informaţiilor. De obicei, suntem pe modul automat, în care livrăm un răspuns, livrăm o soluţie care să te facă să te simţi mai bine. Şi asta iarăşi putem să modelăm.

Este o grabă care vine şi din modul actual de viaţă: vreau ceva bun, intru în aplicaţie, comand un tort, vine în 20 de minute şi deja îmi e mai bine. Sau, pun un selfie pe Instagram, primesc nu ştiu câte like-uri imediat şi mă simt mai bine. Dar nu întotdeauna soluţia este una rapidă. Pentru că situaţiile, în general, nu se rezolvă instant. Putem modela în adolescenţi şi în adulţii tineri ideea că e nevoie de timp şi răbdare să ajungi din punctul A în punctul B. Nu batem din palme şi primim jobul perfect, viaţa perfectă, partenerul perfect, copilul perfect.

În majoritatea situaţiilor, un răspuns instant la o problemă nu e cel mai bun. E ok să răspundem: „nu ştiu. E foarte multă informaţie pe care mi-ai livrat-o în momentul ăsta. Nu am un răspuns chiar acum. Stai să mă gândesc, să integrez, să mai cer şi eu nişte opinii de adulţi şi vin la tine cu un răspuns.”

Ce aşteptări au adolescenţii de la adulţii din viaţa lor?

Dr. Bogdan Fiţiu: Să-i accepte necondiţionat. Acceptarea necondiţionată implică să ţii în minte două idei contradictorii: ca părinte, în majoritatea cazurilor, îţi faci o proiecţie mentală despre copilul tău, despre cum este sau cum ar trebui să fie el. Şi asta începe de când îl aduci pe lume. Când copilul din faţa ta poate nu se potriveşte nici 50% cu proiecţia mentală, atunci te opreşti şi aduci în minte două idei super-contradictorii: cum îmi doresc eu, o idee pe care nu o spun nimănui, este acolo doar pentru mine, şi cum este în realitate copilul meu.

Iată un exemplu: „Copilul meu este curajos, copilul meu poate orice!” Dar am un copil anxios, care nu poate, căruia îi este frică, care are nevoie de foarte multe explicaţii, de ghidaj. Şi eu, ca părinte, obosesc să-i mai spun asta. Mai ales că eu ştiu că am un copil curajos. Şi de aici nepotrivirea între „eu trebuie să fac nişte lucruri, pentru că am ajuns în acel punct” şi „eu mi-am dorit altceva în sinea mea”.

Apoi, mergem în adolescenţă: „eu vreau ca fiul meu să aibă mulţi prieteni, să se distreze, că eu aşa făceam când eram ca el, mergeam în tabere!”, dar am un copil introvertit, care are doi prieteni. Sau unul. Ce spune asta despre mine? Cum l-am crescut de nu are prieteni? Ce-am făcut greşit?

O idee trebuie să ţinem în permanenţă în minte, iar părintele trebuie să accepte: „Copilul e cum e, e al meu şi mă mândresc cu el”. Astfel, copilul va avea propria lui experienţă de viaţă, perfectă pentru el, nu cea pe care o voiai tu pentru el.

Dacă copilul vine şi îţi spune că îi e frică, nu îi spui că tu ştii despre el că e curajos?

Dr. Bogdan Fiţiu: Îi spui că şi ţie ţi-a fost frică, îi dai exemple şi îi spui ce ai făcut în acele situaţii. Îi aducem copilului lentile prin care poate să privească din perspectiva altuia situaţiile şi să integreze informaţii din toate situaţiile posibile. Îi spui despre o colegă sau o cunoştinţă care a fost în situaţia aia sau despre fiul unei colege, şi el adolescent... Uite cum reuşeşte! De aici trebuie să plecăm. Asta se întâmplă!

Ce aşteptări mai au de la noi adolescenţii?

Dr. Bogdan Fiţiu: Să-i iubim. Dar nu prin atât de mult pupat şi îmbrăţişat. Iubirea trebuie să se transforme. S-ar putea să nu mai vrea să stăm atât de mult îmbrăţişaţi, să nu-şi mai dorească să petreacă aşa mult timp cu noi şi atunci trebuie să le transmitem şi să le spunem mereu: „eu te apreciez, eu sunt mândru de tine, eu te iubesc!”. Să ştie cognitiv. Când sunt mici îşi iau asta din îmbrăţişări, din atingeri, din pupat, din apropierea fizică. Adolescenţii au nevoia asta, dar sub altă formă: de validare a ceea ce ei sunt.

Apoi, aşteaptă să punem limite. Au nevoie de limite clare. Şi, chiar dacă avem ideea că vrem să fim prietenii lor în adolescenţă, noi trebuie să nu uităm să fim părinţii care pun limite. Atunci când deciziile lor nu sunt în armonie cu valorile pe care vrem să le transmitem sau ale sistemului familial în care sunt, atunci trebuie să intervin ca părinte şi să pun limite: „stop, comportamentul ăsta nu se poate tolera. Şi pentru că te iubesc, şi pentru că îţi doresc binele trebuie să intervin aici şi să-ţi spun că asta este out of the limit!” Apoi, îi expui consecinţele. Dacă limita a fost întrecută, trebuie să fie o consecinţă. Pentru că, în viaţă, deciziile greşite au consecinţe, iar adolescentul trebuie să ştie asta. Şi, dacă nu modelez asta în sistemul familial, în momentul în care viaţa îmi va aduce o consecinţă externă – pentru că de multe ori să întâmplă asta – vedem cum, din cauza unui stimul minor, un copil sau un adolescent a ajuns să facă o trăsnaie cât casa. Pentru că nu a experimentat eşecul, consecinţa, limita şi, când ea a venit din exterior, parcă a venit sfârşitul lumii pentru el.