Dr. Călin Dengel este un nefrolog de carieră, care profesează în Ploieşti şi care a ales să se dedice şi pasiunii scrisului. Călin Dengel este scriitor şi editează revista Rexpublica, o publicaţie care oferă spaţiu de exprimare mai multor scriitori din România.
De ce ai decis să devii medic?
Dr. Călin Dengel: E greu de spus. Eu nu o să vă spun că din grijă pentru oameni şi din empatie, pentru că astea sunt nişte lucruri implicite şi practice, pe care le ai sau nu. Curiozitatea, dorinţa de a cunoaşte din ce e făcut, de fapt, omul, cum funcţionează, acestea m-au împins pe acest drum, care s-a dovedit a fi o explorare continuă, dublată de o pornire ontologică. Pe de altă parte, mi-a dat posibilitatea să mă autodefinesc până la un punct, să cunosc lumea şi să văd dacă pot interacţiona şi altfel. Astfel este vorba de o chestiune filosofică ridicată pe umerii ştiinţei. Am avut această pornire şi mi se părea, în momentul respectiv, drumul cel mai sincer pe care l-aş fi putut urma, evident, fără să ştiu ce mă aşteaptă. Iar în Medicină şi mai ales în ţara aceasta, nu ştii ce te aşteaptă.
Şi ce te aştepta, de fapt?
Dr. Călin Dengel: Am aflat că, oficial, suntem nişte coincidenţe fericite, că existăm printr-o serie de coincidenţe fericite, că organismul funcţionează printr-o multitudine de coincidenţe fericite. Deşi suntem inundaţi de noi descoperiri, necunoscutul se ridică înainte şi pare că mare lucru tot nu ştim. Medicina se adresează defecţiunilor de funcţionare şi mai puţin modalităţilor de păstrare a funcţionării optime. Încă ne scapă modul în care conştienţa este generată, şi, într-un fel, e bine că există acest mister pentru că face ca lucrurile să fie mult mai interesante. Colegii care studiază neuroştiinţe pot să nu fie de acord cu această aserţiune. Însă omul nu e numai trup alcătuit din molecule. Evident, realitatea a bătut, până acum, cărţile în moduri cât se poate de perverse sau surprinzătoare. Nu se poate vorbi despre o ştiinţă exactă, pentru că există tot mai mult tendinţa personalizării tratamentelor. Medicina are tendinţa să se concretizeze, să se informatizeze şi să se asigure că are o poziţie stabilă prin inventarea de noi şi noi algoritmi şi protocoale. În acest timp, un volum uriaş de suferinţă rămâne ascuns. Mai există şi temele cercetării, vindecării şi profitului care ridică probleme de ordin etic. Partea bună a medicinei e că m-a apropiat foarte mult de oameni, am ajuns să-i cunosc şi din alte puncte de vedere. Omul ca atare este o minune. Omul are resurse nebănuite. Modul în care el s-a integrat şi s-a dezvoltat în locul acesta e o minune.
De ce nefrologie?
Dr. Călin Dengel: În anul V de facultate, când toată lumea găsise lucrări de diplomă mai lesnicioase sau mai complicate, eu intrasem în panică. Totuşi, eram fascinat de modul în care lucrau medicii în Spitalul Clinic de Nefrologie „Carol Davila”. Îmi plăceau cursurile, felul în care lucrau cu pacienţii, abundenţa de informaţii noi, şi am decis să caut acolo un subiect pentru lucrarea de diplomă. Acesta s-a transformat într-un studiu retrospectiv, care a presupus muncă intensivă în fosta bibliotecă a spitalului, practic, un depozit întunecos şi prăfuit cu reviste şi tratate de specialitate. Acest studiu mi-a ocupat timpul, exigenţele mi-au canalizat energiile spre acest proiect şi, deşi am fost avertizat că voi fi afectat la examenul de rezidenţiat, am persistat ca un capricorn veritabil. Diploma a ieşit trăsnet, rezidenţiatul nu. Am prins medicina de familie, pe care o desconsideram, pentru că aşa fusesem învăţaţi în facultate. Dar nu-mi pare rău, pentru că, medicină am învăţat, cu adevărat, la cabinetul de medicină de familie. Mi-am luat specialitatea, dar post nu găseam pe nicăieri, condiţiile fiind cât se poate de bizantine. Atunci am vrut să mă întorc la nefrologie, aşa că am ales-o ca a doua specialitate. Zi de zi am mers la stagii, făcând naveta în Bucureşti. Mi-a prins foarte bine pentru că am rămas cu o mulţime de lucruri, dar mai ales am identificat câţiva Oameni printre profesioniştii din medicina curentă.
Cum împaci profesia de medic cu cea de scriitor?
Dr. Călin Dengel: Începusem să scriu prin liceu şi erau nişte chestii ciudăţele, nici poezie, nici eseuri. Am avut câteva agende în care îmi scrisesem panseurile, dar nu le vedeam niciun viitor. În facultate a fost şi mai greu, pentru că cea mai importantă era profesia. Orice altă preocupare sau hobby erau date la o parte. Cu toate acestea am continuat să scriu tot felul de mărunţişuri. Erau frământările mele, era un fel de defulare şi, în cele din urmă, mi-am dat seama că ceva important acolo iese, dar nu ştiam cum să le dau formă şi cum să le valorific. Pe măsură ce a trecut timpul, intrând şi în contact cu lumea literară, am constatat că o parte din ceea ce scrisesem, puteam recicla. Practic, am refolosit imaginile respective în texte. Aşa am ajuns să scriu poezie. Am participat la câteva cenacluri, la Casa de cultură din Ploieşti, unele prin Bucureşti, altele online. Astfel, am început să cred şi în drumul acesta. Medicina şi scrisul se împletesc bine. Mi se mai întâmplă să nu pot scrie din cauza situaţiilor care se ivesc în profesie, din lipsa timpului sau, pur şi simplu, nu am starea potrivită. E firesc să fie aşa. Programul este încărcat, eu lucrând într-o clinică de dializă, care are o mulţime de pacienţi, dar şi la un cabinet unde consult şi fac ecografii. Scrisul a devenit o scăpare, o evadare în lumea interioară. Acolo mă retrag cu mine. De altfel, laboratorul scriitoricesc îl iau cu mine zi de zi. Clinicienii au la bord ceea ce se numeşte semiologie medicală, care beneficiază de noi şi noi extensii, pe măsură ce profesează. Mi se mai întâmplă să am câte o idee poetică într-un moment în care nu o pot nota, dar o repet şi poate o consemnez undeva, până nu o uit. În laboratorul scriitoricesc mă întâlnesc cu mine, fiind o formă de regăsire, de îmbrăţişare a sinelui, pentru că, interacţionând cu foarte mulţi oameni cu probleme diverse, ajungi la un moment dat, să nu prea îţi mai aparţii, să te înstrăinezi. Scriu în hopuri, există perioade prolifice, există perioade de decumentare şi, bineînţeles, perioade în care trăiesc obişnuit. Poemul epic l-am scris în câteva nopţi după numeroase încercări fără succes. La fel se întâmplă şi cu proza scurtă. De exemplu, fiind plecat cu treburi, am început să-mi spun în minte o poveste, pe care am crescut-o cu interes, iar acasă am consemnat-o. E o bucurie lăuntrică.
De ce?
Dr. Călin Dengel: În lumea literară am intrat fără surle şi trâmbiţe. Adică, nu am fost propulsat de nume importante, de premii sau de grupuri trendy. Mi-am lucrat scrisul beneficiind de toate experienţele novicelui. Evident, am şi eu mentorii mei. Eu ştiu de unde am pornit şi cum am trecut de la o etapă la alta. Satisfacţia este mare! Şi încă lucrez, pentru că există destule aspecte de rezolovat. La început, câţiva corifei m-au întrebat în circumstanţe diferite: Ce-ţi trebuie ţie să mai scrii, când eşti medic? Nu e suficient? Scriu, pentru că am fost lovit bine, pentru că văd lucrurile altfel, simt mult, iubesc oamenii, în felul meu şi m-am deprins. Eu nu mă recomand ca scriitor. În acest moment, mi se pare prea mult. Deocamdată sunt autor de poezie şi proză.
De ce şi revistă?
Dr. Călin Dengel: În primul număr al revistei am povestit despre asta. La Radio România Tineret era o emisiune matinală pe care o urmăream prin gimnaziu. Într-un reportaj am aflat despre nişte elevi care îşi făcuseră o revistă a lor. Am fost atât de entuziasmat, încât am căutat prin casă nişte foi A4 şi mi-am scris şi desenat de mână o revistă. Eram atât de fericit! Ai mei mă priveau îngrijoraţi. Câţiva colegi au pus de o revistă a clasei, la scurt timp, însă eu nu am participat. Nu mă gândisem să merg spre jurnalism, deşi eram pasionat de televiziune. Colecţionam reviste şi mi se părea interesantă relaţia redacţiei cu cititorii, în special, din perspectiva promisiunii - expectativei unui nou număr. Rexpublica face legătura între generaţii. Asta ne dorim. Era nevoie de ea în spaţiul nostru. Suntem o revistă nouă şi vie. Independenţa ne dă libertatea de a stabili un standard propriu, de a face selecţii, de a intra în legătură cu artişti, cu scriitori indiferent de afilieri, genuri sau stiluri. Eu cred în pluralism. Trebuie să fie multe voci, cât mai multe voci.
La ce lucrezi acum?
Dr. Călin Dengel: Toată lumea scrie un roman. Şi eu scriu unul. Îşi are originile în nişte prozici de la un curs de creativ writting. Are potenţial, dar sper să nu ajung la patru sute de pagini. Scriu poezie. Dar am şi manuscrise care aşteaptă cuminţi în sertar să le găsesc edituri, două de proză scurtă şi două de poezie.
Care sunt personajele care te obsedează pe tine? Sau care e tipul de naraţiune care te obsedează? Ce vrei tu să aduci lumii?
Dr. Călin Dengel: Eu am crescut în Mahalaua Tăbăcarilor din Ploieşti care avea personajele ei, mahalagioaice, mahalagii şi interlopi. Am avut posibilitatea să cunosc aceste tipologii. Mi se par nişte personaje foarte interesante, pentru că sunt rodul mediului lor, al temerilor şi intereselor proprii, au „Şcoala vieţii”, iar asta îi face să fie autentici. Când scrii autobiografic, adică la persoana I, există tentaţia să o faci de la nivelul tău de cultură. Nu iese autentic. Dacă nu ştii cum vorbesc, e greu să le reconstitui tiparele de gândire. Îmi plac şi personajele care au şansa să se schimbe, personajele malefice, personajele care acceptă călătoria, experienţa, transcedentalitatea. Eu, încă, nu ştiu ce aduc lumii, pentru că mai am de scos din mine. Se va afla după ce nu voi mai fi, dacă vor mai exista critici, istorici ai literaturii, bineînţeles, cu condiţia să dea peste scrierile mele. Cititori vor exista tot timpul. Pentru ei mă tem, dar asta este altă discuţie.
