Dr. Gabriela Profir este medic specialist în medicină internă, lucrează pentru o clinică privată din Bucureşti şi-şi construieşte succesul cu fiecare zi. Dincolo de aceste detalii, Gabriela, care a ales să devină medic pentru a-i salva pe străbunicii ei, retrăieşte limitările ştiinţei în privinţa bolii cu smerenie, dar şi cu încredere în mai bine. Când sora ei mai mică, Nicoleta, sportivă de performanţă, a ajuns în scaun rulant din pricina unei muşcături de căpuşă, dar şi a unui şir de erori medicale, iar mai târziu, când soţul ei, Florin, a plecat în lumea drepţilor în urma unui diagnostic pentru care ştiinţa nu a găsit soluţii, Gabriela nu a înţeles, dar merge mai departe, cu credinţă şi recunoştinţă pentru ce are acum, fiul ei, Marc Andrei, şi o mulţime de pacienţi care-şi pun încrederea în experienţa ei.


De ce ai ales Medicina?

Dr. Gabriela Profir: Şi la mine, ca şi la mulţi dintre colegii mei, probabil, suferinţa cuiva din familie a determinat drumul către Medicină. De prin clasa a VIII-a, m-am prins că vreau să fac Medicină, m-am pregătit de una singură, mi-am setat asta cumva mai mult din punct de vedere uman decât profesional. Evident, la acea vârstă, Medicina doar suna într-un fel, dar ştiai că doar cu asta poţi face bine oamenii din jurul tău.

 

Despre cine este vorba?

Dr. Gabriela Profir: Vorbim despre străbunicii mei, cei care m-au crescut, pe care i-am simţit în rolul de părinţi. Fiind străbunici, deja erau în etate, cu multe afecţiuni patologice şi îmi dădeam seama că la acea vârstă nu pot să îi ajut mai mult de atât. Îi vedeam duşi pe la medic, îi vedeam în suferinţă şi nu puteam să îi ajut. Nu a fost vreun moment acut. Era mai degrabă faptul că îi vedeam în vârstă, cu afecţiuni, şi mi-i doream cât mai mult timp alături de mine.

 

De unde determinarea şi perseverenţa de a rămâne ataşată de această meserie?

Dr. Gabriela Profir: Cred că determinarea vine din felul meu de a fi. Din leadership-ul pe care îl am atât cu mine însămi, cât şi cu cei din jurul meu. Nu-mi dau seama ce m-a determinat să fiu atât de hotărâtă cu asta, pot doar să-ţi spun că, interesându-mă pe parcurs despre cum este să fii doctor, cum este pregătirea, mi-a sunat suficient de serios ca să mă apuc de treaba asta şi să o termin cu bine. Pentru că întotdeauna am fost un copil de nota 10, care mergea pe la olimpiade de plăcere, nu tras de părinţi. Prin urmare, când am rezonat cu chestia asta – Medicina – ulterior doar am parcurs etapele. Într-adevăr, pe alocuri a fost dificil. În familia mea nu s-a pus problema de a face meditaţii pentru admiterea la Medicină, de exemplu. Era un concept de „OK, dacă îţi doreşti asta, eşti suficient de abilă încât să înveţi şi să-ţi iei examenele şi să o faci pe puterile tale”. Aşa a fost atunci. O mare presiune. În familia mea, toată lumea a făcut Dreptul. Sunt avocaţi, procurori, judecători, deci numai în domeniul acesta al Dreptului şi atunci am fost cumva omul care a rupt barierele profesionale şi tradiţia. Am dus ceva muncă de lămurire cu ai mei. Determinarea venea din felul în care, în general, în viaţă, îmi propusesem să fac lucrurile încă de mic copil, în felul meu. Am fost un adolescent rebel, am fost un copil energic, cam aşa cum este şi fiul meu, şi mi-am dorit să fac lucrurile în felul meu. Probabil că şi chestia asta de a demonstra familiei că alegerea mea este una pe care pot să o susţin.

 

Ce te mână pe tine în luptă, de vrei să atingi topurile?

Dr. Gabriela Profir: Felul meu de a fi în interacţiunea mea interumană. Rebeliunea mea nu a fost de mers în cluburi, băut, fumat, ci a fost mai degrabă „Eu vreau să dau la Medicină. Ăsta este felul în care mă văd eu în următorii mulţi ani de zile şi, împotriva dorinţei familiei, de a deveni avocat sau notar sau judecător, voi merge pe calea mea”. Cumva rebeliunea mea era raţională, nu era de a-mi supăra familia sau de a fi împotriva lor cu orice preţ, din spirit adolescentin. Era vorba despre faptul că m-am maturizat mai repede decât alţi colegi de vârsta mea şi mi-am propus nişte scopuri cu mine însămi. Eu îmi văd viaţa într-un rol pe care mi-l asum şi care îmi doresc să aibă un sens. Că e viaţa profesională, că e viaţa personală trebuie să aibă sens ce fac, să-mi investesc timpul, energia în lucruri care ulterior se leagă unele cu altele şi mă ajută pe mine să simt că ceea ce fac nu se pierde.

 

Cum ai ales specialitatea?

Dr. Gabriela Profir: Cu greu. Îmi amintesc că îmi doream foarte mult, după stadiul de Ginecologie, să devin medic ginecolog. Mi-am făcut şi lucrarea de licenţă pe gineco, pe indicaţiile operaţiei cezariene – că tot este la modă să vorbim despre cezariană versus naştere naturală – în timpul lucrării de licenţă, pe care am făcut-o pe bune, cu mers în arhivele spitalului şi scos fişe, nemulţumeam pe toată lumea de acolo că era viaţă de spital şi noi eram cu licenţa noastră – dar, în timpul pregătirii lucrării de licenţă, mi-am dat seama că nu gineco este ceea ce îmi doresc, mi se părea că acolo lucrurile se întâmplă foarte, foarte chirurgical şi îmi lipsea partea de anamneză pe care ani de zile o deprinsesem în clinică cu profesorii şi atunci am virat spre Medicină Internă. Nu eram foarte hotărâtă dacă aş vrea diabet sau nefro sau reumato sau cardio şi atunci am spus: îmi place chestia asta din care pot ulterior să mă nişez, dar ulterior să fie o chestie substanţială. Acum, e foarte greu să mai găseşti un internist preocupat pentru că, într-adevăr, cu toţii ne-am nişat pe ceva după, dar medicina mi se pare că duce lipsă de vederea aceasta globală pe care un internist ţi-o poate oferi. De multe ori, pacienţii mei din clinică, unde fac parte de nutriţie şi nu numai, vin inclusiv cu dosarul lor medical să le punem cap la cap: tratamente, afecţiuni, recomandări ulterioare pentru consultaţii, pentru că se duc aşa pe o bucăţică: fie doar cardio, fie doar reumato, fie doar endocrine şi sunt pierduţi cumva în toate consultaţiile astea. Am observat că în clinicile private a început să fie accesibil serviciul de asistent personal al pacientului şi unde un agent te însoţeşte pe parcursul tău medical, dar sunt costuri destul de mari pentru acest serviciu şi, în general, ai o patologie substanţială dacă te duci şi îţi iei un asistent. În schimb, omul obişnuit, care are nişte simptome, se cam pierde ducându-se fie pe abonament la o clinică privată, fie şi la stat pentru o consultaţie, două. Începe să ne lipsească chestia asta de a le pune cap la cap. Atunci când am ales Medicină internă, cred că doar previzionam chestia asta sau mi se părea mie fundamental pentru orice derivă din medicina internă să fiu bine pregătită.

 

Cum te simţi acum în acest rol? Ai şi rolul acesta de consultanţă şi pe cel de medic. E mai rar. Cum ţi le-ai asumat pe amândouă şi cum te simţi în ele?

Dr. Gabriela Profir: Mi le-am asumat pentru că, la un moment dat, nu-mi ajungea să văd pacienţi cu patologie de Medicină Internă pentru care recurent doar ne vedem să discutăm valorile hipertensive şi valorile colesterolului. Îmi lipsea partea de prevenţie. Adică, mi-am dat seama că, dacă pe oamenii ăştia nu îi consiliez în alt fel decât ia-ţi tertensiful la ora potrivită şi statinele nu trebuie întrerupte şi aşa mai departe, chiar dacă facem coronarografie sau ecografie Doppler şi vedem plăcile ateromatoase, nu se întâmplă nimic mai departe de atât doar sub tratament. Adică da, vei fi o persoană care îşi scade riscul cardio-vascular luându-şi tratamentul, dar în fond afecţiunile tale nu se schimbă sau gradul lor. Şi atunci am virat către partea de nutriţie din nevoia de a-i vedea pe oameni ocupându-se de viaţa lor aşa cum eu mă ocup de cariera mea. Mi-am dat seama că lipseşte partea de înţelegere: când vorbeşti cu un pacient le desenezi un vas de sânge, le arăţi structura care este ca o plasă, le explic despre colesterolul care este o proteină foarte mică ce reuşeşte să treacă prin sita aia şi să formeze o placă ateromatoasă... încerc să le explic toate lucrurile astea din punct de vedere fiziologic, fizio-patologic şi apoi să ajungem la corelaţii cu alimentaţia şi de ce e nevoie să discutăm: calorii, nutrienţi, vitamine, minerale. Eu cred foarte mult în capacitatea oamenilor de a înţelege Medicina şi de a se înţelege ulterior pe ei. Şi îmi reuşeşte chestia asta cu nutriţia. Mai am şi paciente care vin pentru slăbit sănătos sau tonifiere, dar majoritatea pacienţilor mei sunt pacienţi care au cel puţin una-două afecţiuni pe care vor să le înţeleagă şi să le scadă din impactul pe care îl au în viaţa lor. Acesta este punctul de mijloc în care cele două se întâlnesc şi continui să fac partea de nutriţie care, într-adevăr, e mai rară la medici. Însă, atâta timp cât nu avem dieteticieni în spitalele de stat şi în spitalele private, este o nevoie pe care oamenii o au şi pe care eu mi-o asum în totalitate pentru că îmi şi place.

 

În slujba medicală e multă suferinţă, de toate felurile. Cum e să-ţi desfăşori slujba în preajma suferinţei?

Dr. Gabriela Profir: Este greu. E nevoie să faci un management cu tine de la o jumătate de oră la alta. Pentru că aşa vezi pacienţii. Să zicem că ai maximum o oră sau 20 chiar 30 de minute. E greu să faci acest management psihologic. Însă, odată cu vârsta şi cu experienţa, devine tot mai uşor pentru că îţi dai seama că oamenii vin la tine să îi ajuţi cu partea ta raţională. Să le fii alături emoţional şi empatic, dar nu de acolo să-i ajuţi. Să-i ajuţi cu ceea ce ştii şi cu informaţiile şi studiile medicale pe care te bazezi când faci recomandări medicale. Şi atunci, odată cu experienţa asta, se întâmplă cumva de la sine. Îi asculţi cu inima, cu sufletul, le validezi emoţiile pentru că le simţi şi tu, le preiei, eşti acolo când eşti în cabinet, dar îi ajuţi raţional, medical. Şi atunci, oricât de greu este, îţi dai seama că greul va fi mai uşor atâta timp cât tu îndeplineşti nevoia medicală pentru care persoana respectivă a venit la tine. Eu, acum, nici nu vin în contact cu Medicina de Urgenţă sau cu Secţii ATI unde mortalitatea e crescută şi unde colegii mei sunt mult apăsaţi de chestia asta psiho-emoţională.

 

Aşa este, dar acolo şi „instrumentele” sunt mai la îndemână, fiind atât de frecvent. La tine e mai „light”, dar se întâmplă să ai cazuri grele. Pe tine cine te ajută? Cum descarci această emoţie?

Dr. Gabriela Profir: Terapia. Am un psiho-terapeut la care merg, în care am încredere. Cred foarte mult în puterea terapiei. Fac terapie dintotdeauna, cu întreruperi, evident. Mă ajută colegii mei medici din clinică şi care nu sunt în clinică, dar care îmi sunt prieteni şi ne vedem şi vorbim, şi cred că, în calitate de medic, este crucial să ai relaţii bune cu colegii tăi, chiar şi doar pentru a descărca, între pacienţi, sentimentele pe care le ai, dar mai ales pentru a putea cere second opinion sau a-i trimite pe pacienţi mai departe la oamenii în care ai încredere şi nu ai cum să o faci dacă nu îţi creezi un networking valid. Cred că mă ajută Dumnezeu. Cred că credinţa că ceea ce fac are sens şi că această menire mi-a fost dată pentru că pot să o fac şi... îmi fac cruce dimineaţa, înainte de consultaţii şi cer efectiv să ajut în felul în care persoana care îmi intră în cabinet are nevoie să fie ajutată. Uneori, felul în care ajut nici măcar nu este ceea ce fac eu. Pot să îl trimit la un coleg expert în patologie endocrină, dar efectiv la fiecare consultaţie ţinta mea este să fac ce e mai bine pentru omul din faţa mea. Că e emoţional, că are nevoie de ascultare, că este medical, că este nutriţional, nici nu contează. Asta cer de sus: Ajută-mă să-i dau omului fix ce-i trebuie şi să pot să o fac într-un mod empatic în care să nu rănesc, să nu fiu prea intruzivă – pentru că uneori punem întrebări care nu sunt confortabile.

 

Ai trecut printr-o serie de probleme medicale cu sora ta, cu soţul tău. Îmi imaginez că e extrem de greu ca ceea ce ştii tu să nu fie suficient, încât să-i poţi ajuta. Cum gestionezi asta?

Dr. Gabriela Profir: Nu le gestionez. Nu sunt împăcată cu lucrurile. Şi nu ştiu dacă vreodată, sau poate după mulţi ani de terapie, la sfârşitul vieţii mele, o să pot spune: OK, asta e, viaţa se termină într-un mod abrupt sau mai puţin abrupt, dar nu sunt împăcată deloc cu aceste situaţii. Sora mea trăieşte, Slavă Cerului, însă cu afecţiunile pe care le are – într-un scaun cu rotile, mai exact, cu mobilitate limitată, dar este o luptătoare, are un job, se preocupă de sănătatea ei, însă este o durere permanentă pe care o am în legătură cu ea. Dintr-un sportiv de performanţă şi un om organizat şi implicat în viaţa lui să ajungă la acest mod de viaţă cu multe limitări e o chestie care mă doare şi peste care nu pot să trec. Ceea ce s-a întâmplat cu soţul meu este de departe cea mai traumatizantă experienţă prin care am trecut până acum. Nu sunt deloc împăcată cu faptul că Medicina nu a găsi un tratament până în acest moment pentru scleroza laterală amiotrofică, pentru că aceasta este boala pe care el a avut-o. Cu toate acestea, ca şi în cabinet, am făcut totul. Adică, pentru soţul meu am fost inclusiv la terapie experimentală cu transplant de celule stem în Turcia, de două ori, am importat medicaţie din studii experimentale din India şi SUA şi, medical vorbind, am făcut tot ce se putea. Asta mă împacă. Însă greul rămâne acolo. Nu mi-l ia nimeni, nu mi-l duce nimeni. Cred că mă ajută faptul că nu am niciun sentiment de vinovăţie sau faptul că aş fi putut face mai mult pentru că nu există, uman şi medical. Greul rămâne acolo. Este al meu, este al lor, al apropiaţilor şi sper că, la un moment dat, chiar şi cu acest junghi, vom ajunge mai departe de atât. Însă, cu toţi banii din lume şi cu toată buna-credinţă din lume, pentru anumite afecţiuni nu există, în acest moment, o vindecare şi vreau să le transmit celor care vor citi acest interviu că le trimit un gând bun, pentru că ştiu cât de greu este să fii pe o cale fără întoarcere către pierderea cuiva drag.

Gabriela Profir împreuna cu soţul ei, Florin Genet
Dr. Gabriela Profir, împreună cu soţul ei, Florin Genet
 

Prietena mea cea mai bună este medic pediatru şi a făcut multă vreme gărzi la Institutul Oncologic, la copii. Mă mai alină ce-mi povesteşte ea, pentru că acolo sunt copilaşi de trei săptămâni, 6 ani, 14 ani cu afecţiuni oncologice pentru care părinţii luptă şi mă gândesc că cel puţin – soţul meu a apucat să-şi trăiască viaţa pe care şi-a dorit-o atâta timp cât a fost, cu toate că s-a terminat absolut îngrozitor – dar acei copii nici măcar asta nu apucă. Aş vrea să le transmit părinţilor acestor copii putere pentru copiii lor, pentru că nu lucrez cu copii, dar văd suferinţa lor. Sunt mamă de curând (fiul meu face 2 ani în august) şi nu vreau să-mi imaginez prin ce trec ei. Mă gândesc întotdeauna la lucrurile astea. Îmi trăiesc drama, dar e plin de drame peste tot. Trebuie să fim alături de cei care trec prin ele. Asta, să zic, mă încarcă. Mă implic în cauze sociale. Felul în care pun umărul la greul altora mă mai ajută să închid ochii la ce mi se întâmplă mie.

Gabriela Profir, împreună cu fiul ei, Marc Andrei
Dr. Gabriela Profir, împreună cu fiul ei, Marc Andrei
 

Nu a trecut nimic din ce a fost dureros cu sora mea şi patologia ei sau din ce a fost cu soţul meu şi nu ştiu dacă vor trece vreodată.

Gabriela Profir, împreuna cu sora ei, fosta sportiva de performanţă, Nicoleta Profir
Dr. Gabriela Profir, împreună cu sora ei, fostă sportivă de performanţă, Nicoleta Profir
 

Am învăţat în terapie că, vrei nu vrei, viaţa ta merge în paralel cu aceste lucruri. Şi un lucru frumos în viaţa mea este copilul care trebuie să aibă o mamă veselă, care îl duce la activităţi şi care trebuie să îl înveţe că viaţa este un loc sigur şi frumos, în care se poate dezvolta şi de care se poate bucura. Şi atunci, cu drama soţului meu şi cu ce s-a întâmplat cu el, eu în paralel sunt mamă şi sunt medic şi sunt prietenă pentru prietenele mele şi îmi trăiesc viaţa în felul în care aş fi făcut-o dacă soţul meu ar fi continuat să trăiască. Pentru că el a trăit la maximum şi noi împreună aveam această perspectivă că din viaţă trebuie să iei tot şi să faci tot ce poţi şi să te bucuri de tot. El asta a făcut. Până în ultima zi, chiar dacă nu mai putea să vorbească şi avea o mască pe faţă, ne scria chestii drăguţe pe telefon, stătea într-o cameră cu vedere afară ca el să poată vedea natura chiar dacă era imobil. Asta fac si eu acum: încerc să iau tot şi să dau tot.

 

O astfel de dramă zdruncină cele mai profunde valori. Tu cum de le-ai păstrat?

Dr. Gabriela Profir: Eu cred că, dacă fundamental eşti un om într-un fel, suferinţa sau banii sau viaţa nu te schimbă. Cred că îţi dau foarte multă experienţă şi un view mai larg despre ce înseamnă viaţa ta şi a altora, dar nu cred că te poţi transforma, să te înrăieşti. Poate că nu mai eşti atât de optimist în legătură cu viaţa sau cu cei din jurul tău, dar în bază, valorile tale rămân acolo, ele sunt cele care te ajută să le fii alături celor din jurul tău care nu sunt bine şi apoi îţi ajută ţie să fii într-un fel care în continuare te reprezintă.

 

Omul acela, care s-a făcut medic să-şi ajute străbunicii, nu s-a schimbat? Are la fel de multă determinare?

Dr. Gabriela Profir: Este un om cu mult mai multe dureri, cu mai multă experienţă de viaţă – simt că am trăit ca pisicile, 9 vieţi într-una. Nu toate au fost bune, dar sunt recunoscătoare pentru că trăiesc şi nu am o condiţie umană basic. Nu aş fi vrut să trăiesc într-un confort din care să nu ies. Viaţa şi Dumnezeu mă provoacă uneori cu nişte chestii incredibil de oribile, dar ele fac parte din felul în care îmi doresc să trăiesc şi să-mi asum ce mi se întâmplă. Determinarea nu s-a schimbat şi nu cred că poate vreodată să se schimbe. Şi o văd şi la colegii mei doctori implicaţi: nu o facem pentru bani, pentru succes, pentru articole laudative. E o chestie fără de care nu îţi vezi viaţa şi o faci pentru că asta este despre tine. Dramele, tragediile prin care treci nu te schimbă: te călesc, te fac să-ţi dai seama că viaţa e o chestie limitată, pe care o ai astăzi, dar mâine nu ştii dacă mai e. Sigur, e şi o chestie de alegere.

Sunt recunoscătoare că, de fiecare dată când ajung la intersecţiile astea grele din viaţa mea, niciodată nu ajung la roşu. Întotdeauna ajung la verde sau la galben. Şi sunt recunoscătoare.

Fotografii: Arhiva personală


Medic