Mihaela Niţă este medic pediatru, una dintre creatoarele proiectului băncii de lapte de la Spitalul „Marie Curie”, fondatoarea Asociaţiei Consultanţilor în Lactaţie de la noi, precum şi preşedintele Alianţei Europene a Consultanţilor în Lactaţie. Dr. Mihaela Niţă oferă consultaţii de pediatrie într-o clinică privată din Bucureşti şi continuă eforturile de informare şi conştientizare asupra beneficiilor alăptării naturale, cu atât mai mult în contextual pandemiei, când nevoia de lapte matern, în special pentru nou-născuţii care rămân internaţi în spital pentru o perioadă îndelungată, este şi mai acută.

Sentimentul meu, discutând cu specialişti, este că a fi medic pediatru este în sine o provocare. De ce ai acceptat-o?

Dr. Mihaela Niţă: Eu visam să devin neurochirug când eram studentă. Intram în operaţii să văd cum se face, din prima zi de vacanţă până în ultima, eu petreceam timp pentru această pasiune, eram fascinată de gândul că în creier se găsesc soluţiile problemelor umane, aşa că, dacă îi prindeam înţelesurile, găseam şi soluţiile.

Aproape de momentul rezidenţiatului, cam cu un an înainte de examen, mi-am schimbat direcţia şi interesul. Lucram cu o doctoriţă foarte faină, Irina Ogrezeanu, care nu mai este acum în ţară, şi care, spre finalul pregătirii, după ce făcusem şi lucrarea de licenţă, cu domnul prof. Ciurea, mi-a zis: „Dacă vrei să faci această meserie, trebuie să înţelegi că nu vei avea viaţă personală şi nici timp de familie. Iar lumea medicală din România este una foarte misogină, mai ales în chirurgie; trebuie să fii de 5 ori mai bună, pentru a fi considerată măcar la acelaşi nivel cu un bărbat. Gândeşte-te bine la ce îţi doreşti!”

Am luat cuvintele dânsei ca pe ale unui mentor, ale unui om cu mare experienţă de viaţă, în care îţi poţi pune toată încrederea. Şi-atunci,  m-am gândit eu filozofic, dacă este să avem vreo şansă în istorie, aceea vine prin copiii noştri. Îmi plăceau copiii, pediatria, îmi plăcea ideea de medicină preventivă şi unde faci mai bine medicină preventivă decât la copil şi iată că am virat către pediatrie. Nu am regretat nici atunci, nu regret nici acum decizia.

Dacă pleci de la ideea că suntem o sumă a acestor mentori care ne influenţează drumul, atunci zic că am avut parte de nişte oameni excepţionali care m-au format şi personal, şi profesional: domnul prof. Orăşeanu, mi-am făcut doctoratul cu domnul prof. Arion, un om cum nu credeam că poate exista, de o bunătate şi un har de a preda şi a fi mentor incredibile.

Ce s-a lipit de tine din sfatul acestor oameni pe care îi pomeneşti acum?

Dr. Mihaela Niţă: De la domnul prof. Orăşeanu aş zice că mi-a rămas ideea de devotament. Era primul în spital, când începea programul, şi ultimul om care pleca; genul care se lupta până în pânzele albe pentru un diagnostic, pentru tratamentul unui copil; meticulos şi cu o disponibilitate de timp pentru noi, cei care aveam nevoie de sprijinul lui academic.

Domnul prof. Arion, cât era de, cum se zice?, somitate, când avea un copil la consult, îl dezbrăca din cap până în picioare şi îşi lua tot timpul să îl consulte, să vorbească cu părinţii, iar ceasul parcă se oprea în loc.

Nu exista conceptul: „vedeţi copilul printre doi pacienţi!”. Nu era posibil aşa ceva, ci doar timp necesar acordat fiecărui caz în parte.

Am avut şi eu o colaborare foarte frumoasă cu domnul dr. Cârstoveanu, la terapie intensivă, şi cred că acolo am găsit aceeaşi idee: crezi în meseria pe care o ai şi te duci până în pânzele albe ca să reuşeşti.

Acum, toată lumea se plânge de lipsă de timp. Mai e timp pentru atâta atenţie?

Dr. Mihaela Niţă: Cred că ţine de o bună organizare şi de a învăţa să spui nu. În meseria asta, unde nimeni nu te învaţă concret să fii medic, la început spui da, mai ales când vezi suferinţă, oameni disperaţi, dar uiţi că eşti un om, că ai nevoie de un timp al tău să te regăseşti, să metabolizezi ce ţi se întâmplă, să ai timp de familia ta, de o viaţă personală. La mine a fost cel mai greu de învăţat să spun şi nu, în contexte de acest tip: „nu vă pot vedea nici săptămâna viitoare, nici următoarea săptămână!” sau „nu accept pacienţi printre programările altor pacienţi!”.

Regula din urmă ţi-a rămas de la mentorii tăi, nu?

Dr. Mihaela Niţă: Da şi mi se pare foarte valabilă, în continuare: de ce aş lua timp şi din prima consultaţie, şi din a doua, adică pe acestea să le fac superficial, pentru a introduce o a treia consultaţie. Iau mult din calitatea a ceea ce fac şi îmi asum un risc foarte mare, acela de malpraxis.

Ce-ţi aduce în schimb acest răsfăţ de timp pe care îl dai pacienţilor tăi?

Dr. Mihaela Niţă: Îmi aduce foarte multe lucruri. Eu investesc timp în fiecare pacient pe care îl văd, iar consultaţiile la mine sunt de 45 de minute. Nu mi-a fost simplu să găsesc acea clinică în care să primesc suportul pentru a face asta. Peste tot mi se impunea să termin consultaţiile într-un timp cât mai scurt posibil, cât mai eficient, în ideea de a susţine un business medical. Dar eu nu mă regăseam în acest model, fiindcă pentru mine nu contează cantitatea, ci calitatea.

Ştiu ce spun colegii mei din camerele de gardă, care se plâng că uneori au 10 minute să vadă un pacient şi în fiecare zi se tem să nu apară vreun caz de malpraxis. Iar asta mi se pare o dramă pentru medici, ceea ce mă face pe mine să mă simt o norocoasă, fiindcă am înţelegerea de a susţine o consultaţie în ritmul pe care îl consider necesar. Eu, când făceam gărzi, îmi amintesc că îmi notam toate numerele de telefon, ale tuturor părinţilor pe care i-am văzut în garda respectivă, cu această teamă: „dacă eu am văzut copilul la începutul infecţiei lui acute, când avea un pic de febră şi muci, dar dacă are semne de meningită a doua zi?” Aşa că, după garda mea de 24 de ore, mai stăteam şi vorbeam cu părinţii la telefon.

Nu cred că multora dintre colegii mei le place să lucreze aşa. Cred că şi-ar lua timpul să discute cu fiecare pacient în parte, dar sunt mulţi pacienţi la un număr mic de medici, ajung la un moment dat să creadă că nici nu se poate altfel.

Te schimbă sistemul atât de mult, încât ajungi să fii ca el.

Hai să ne gândim de câte ori ni s-a întâmplat în Spitalul „Grigore Alexandrescu” să nu putem interna, fiindcă nu aveam suficiente paturi pentru numărul de persoane care aveau nevoie de internare?  Asta era o problemă permanentă. Şi acum este la fel, nu e ceva ce povestesc din amintiri. Şi e neplăcut pentru toată lumea: pentru aparţinători, pentru medici.

E greu să te opui inerţiei sistemului, ştii cum e. Cu toate astea însă, unii oameni găsesc o soluţie pentru aşa ceva. Care a fost soluţia ta?

Dr. Mihaela Niţă: Soluţia mea a fost să lucrez pe cont propriu. O lungă perioadă am făcut vizite la domiciliu, iar, de vreo 3 sau 4 ani, am început să lucrez într-o combinaţie de vizite la domiciliu şi clinică, pentru că nu mai făceam faţă cererilor.

Acum, nu lucrez decât în clinică, dar asta înseamnă mediu privat, servicii contra cost şi o atentă selecţie a pacienţilor, iar asta se petrece din momentul în care ai un cost aplicat serviciului medical. Dar majoritatea pacienţilor mei nu sunt din categoria celor văzuţi o singură dată, îi văd lunar, când sunt mai mici, sau la intervale mai mari, după primul an de viaţă. Se creează o relaţie în care ajung să fac parte din familia lor. Le ştiu fraţii mai mici, mai mari, ştiu când merg la şcoală, adică sunt un soi de cunoştinţă destul de apropiată a familiei. (râde)

De ce ai creat tu banca de lapte matern?

Dr. Mihaela Niţă: Nu aş vrea să se înţeleagă că am fost singură în acest proces, ci că am lucrat alături de o echipă de specialişti.

A fost un context ca atunci când ajungi în gară, soseşte trenul, iar tu alegi dacă te urci sau nu. Mi s-a oferit la un moment dat opţiunea de voluntariat în secţia de terapie intensivă de la Spitalul „Marie Curie”. A fost provocator ca o zi pe săptămână să acord acel timp şi să văd o suferinţă atroce acolo, copii care stăteau internaţi pe termen lung şi ai căror părinţi nu ştiau cu certitudine dacă a doua zi îşi mai găseau bebeluşul în viaţă.

Printre alte lucruri pe care le făceam acolo, era acela de a ajuta mamele să alăpteze. De fapt, majoritatea lor nu puteau să ia copilul la sân, fiindcă bebeluşul era în incubator, cel mai adesea. Deci alăptatul era de fapt pompă, iniţierea secreţiei laptelui şi destul de repede ni s-a întâmplat să realizăm că o singură mamă putea să hrănească toată secţia de ATI. Dar nu exista cadrul legal pentru a folosi laptele acelei mame pentru a hrăni ceilalţi copii. Aşa a apărut ideea de bancă de lapte. Eu, la acel moment, făceam doctoratul împreună cu domnul prof. Arion, pe cu totul alt subiect, transplant de celule stem, dar mi-a plăcut această idee şi am discutat cu dânsul dacă putem schimba subiectul tezei, deşi lucrasem la ea. Profesorul a fost de acord, domnul dr. Cârstoveanu m-a susţinut, de asemenea, şi aşa am început să documentez subiectul. O teză de doctorat impune, în afară de studiul specific, de strângerea datelor, vizite la bănci de lapte din alte ţări, o muncă destul de complexă.

Dincolo de aceasta însă, eu cred că meritul băncii de lapte este al doctorului Cârstoveanu; fără dânsul nu ar fi putut să existe ceva, câtă vreme acesta a fost omul ce a găsit nimerită prezenţa unor specialişti în lactaţie, care să ajute mamele, ceea ce este o muncă extraordinară.

Toată munca legată de legislaţie, de locaţie, achiziţii, alte nevoi ale băncii de lapte, acelea au fost datorate domnului doctor.

Ce schimbă un astfel de proiect?

Dr. Mihaela Niţă: Un proiect de bancă de lapte atrage atenţia. Iar, după o explicaţie, oamenii devin foarte interesaţi, cu atât mai mult cu cât înţeleg cât de important este laptele mai ales pentru copiii cei mai fragili, prematurii din secţia de terapie intensivă, care sunt vulnerabili şi bolnavi, iar laptele ajută şi le dă o şansă în plus la viaţă. Astfel, creşte conştientizarea şi legat de importanţa alăptării.

Banca de lapte este un proiect care, dacă investeşti, nu zic că schimbă  cifrele legate de morbiditate ale secţiei pe care o serveşte, pentru societate creşte conştientizarea şi rata alăptării.

În Brazilia, considerată săracă şi o rată a mortalităţii infantile foarte mare, autorităţile din sănătate au investigat metodele care, cu un cost mic, ar putea scădea aceste rate îngrijorătoare, au decis să înfiinţeze bănci de lapte. Aşa s-a ajuns ca această ţară să aibă cea mai mare reţea de bănci de lapte din lume, din nevoia lor de a influenţa în sens negativ rata morţilor la vârste foarte mici.

Ce a schimbat la noi?

Dr. Mihaela Niţă: Îmi amintesc că atunci când mergeam în străinătate, în acele călătorii de documentare, veneam dintr-o ţară cu cele mai mici cifre la alăptare. Eram pe lista neagră, din acest punct de vedere.

Nu-ţi imagina că, din momentul în care am atras atenţia asupra subiectului, media a reacţionat foarte bine şi o serie de ştiri în prime time au început a fi publicate, s-au şi mişcat lucrurile. Ba chiar ajunsesem în situaţia în care aveam echipamentele, locaţia, dar nu aveam cadrul legal cu care să funcţionăm.

În continuare mi se pare un proiect absolut necesar, dar foarte inertă reacţia legiuitorului, iar responsabilităţile noastre, ale specialiştilor de partea ştiinţei, sunt limitate.

Care sunt planurile tale de dezvoltare mai departe?

Dr. Mihaela Niţă: În afară de activitatea mea de pediatru într-o clinică privată, unde expertiza în consultanţa de lactaţie îmi face munca mai uşoară, în sensul că mamele au sprijin privind alimentaţia naturală a copilului, eu mi-am continuat activitatea de voluntariat, am înfiinţat Asociaţia consultanţilor în lactaţie din România, iar unul dintre fondatori a fost doctorul Cârstoveanu, iar primul curs de instruire a persoanelor interesate de subiect s-a ţinut în sala de conferinţe a Spitalului „Marie Curie”.

De patru ani, sunt implicată şi în asociaţia europeană, am avut poziţia de vice-preşedinte, iar, de doi ani, sunt preşedinte al Alianţei europene a consultanţilor în lactaţie, iar această postură mă ajută să văd mai bine cum ne situăm la nivel european. Să-ţi dau un exemplu: noi am pornit de la reglementări ale ministerului, prin care mama trebuia separată de copil, scotea laptele cu pompa şi îl arunca la chiuvetă. Sigur, reglementările au existat şi în alte ţări, doar că ele au reuşit să renunţe mai repede la ele, în vreme ce la noi persista obiceiul. Iar, în această perioadă de pandemie, am simţit cum toată munca de instruire, de consiliere, de sprijin unu la unu cu mamele a fost în zadar. Ne-am întors cu mult înainte de momentul în care am început demersurile. Uite un exemplu: părinţi cu un copil născut prematur, care a venit pe lume într-o clinică privată. Mama a fost externată după două zile, copilul a rămas în spital, mama extrăgea lapte acasă, dar nu aveau voie să ajungă în spital, pentru a-şi hrăni copilul, care era alimentat artificial, iar, când au ajuns acasă, nimeni nu le-a recomandat totuşi să îi dea copilului lapte matern. Iar mama ajunsese la o concluzie că laptele din formulă e mai bun decât cel pe care îl extrăgea ea.