Mirela Hăţiş este medic psihiatru cu specializare în pediatrie şi un interlocutor empatic, cu care am încercat un dialog despre perioada de pandemie, un context care a accentuat depresia şi anxietatea adolescenţilor, dar şi despre elementele care conduc la depresiile severe, descărcate în tentative de suicid la tineri.


Toată lumea vorbeşte despre această perioadă de thanatos, de anxietate, de stres, în ciuda faptului că lumea pare să-şi urmeze cursul nestingherită. De ce?

Dr. Mirela Hăţiş: Pentru că este o perioadă cu mari incertitudini şi imprevizibilitatea zilei de mâine este, de fapt, o lipsă de stabilitate şi o pierdere a rutinelor în viaţa de zi cu zi. 

Rolurile s-au schimbat radical în perioada aceasta, adulţii a trebuit să îndeplinească şi rolul de părinte, şi rolul de îngrijitor al unui bătrân, poate, şi rolul de profesor, în şcoala online, iar asta poate să creeze o mare tensiune şi anxietate faţă de ziua de mâine.

Mai mult, oamenii şi-au pierdut locurile de muncă, iar acesta a venit ca un stres suplimentar.

Iată câteva dintre explicaţiile pentru care rata de depresie a crescut în perioada pandemiei, nu numai la adulţi, ci şi la copii, şi la adolescenţi.

S-au efectuat studii, de la începutul pandemiei, în China, apoi în Europa, în Spania, în Italia, care au demonstrat acest lucru: mediul imprevizibil, lipsa securităţii pentru ziua de mâine, grija pentru oamenii din jur, care s-au îmbolnăvit sau pentru care există acest risc, dar şi lipsa contextelor în care oamenii să defuleze şi să-şi spună supărările; ne-am izolat social, copiii n-au mai avut acces la mediul lor de vârstă, nu au mai putut ieşi cu colegii, cu prietenii, iar acesta a fost un factor de stres suplimentar.


Există o situaţie similară de stres cu care ai compara perioada asta?

Dr. Mirela Hăţiş: Putem să o asimilăm cu expunerea la o traumă sau cu, oricât de exagerat ar putea părea, o perioadă de război, când stresul este uriaş.

S-a observat, în evoluţia problemelor psihice şi, mai ales, în evoluţia depresiei şi a anxietăţii, o creştere semnificativă, pentru că răspunsul oamenilor a fost exact ca răspunsul la o traumă.


Erau nişte glume la începutul carantinei, când oamenii spuneau despre străbunicii noştri, care şi-au dat vieţile în război, iar prin comparaţie, tot eroismul care ni se cere nouă este să rămânem cuminţi pe o canapea. Asta te provoacă să nu pui aşa mare preţ pe ce simţi în astfel de momente, nu?

Dr. Mirela Hăţiş: Să ne gândim la oamenii şi familiile care, într-un timp foarte, foarte scurt au avut persoane dragi bolnave, internate în spital sau pe care chiar le-au pierdut. Şi, poate că, simultan au rămas fără locuri de muncă, iar resursele lor financiare au scăzut semnificativ; poate că s-a destrămat şi relaţia de cuplu în această perioadă şi au apărut tensiuni, conflicte în familie.

Au fost oameni care au trecut prin situaţii asemănătoare unei traume, chiar dacă unii au depăşit mai uşor perioada asta şi au resimţit diferit schimbările.

Ceea ce cred că a contribuit în mod suplimentar a fost şi persistenţa acestei stări de tensiune, pentru că, iniţial, ne aşteptam să treacă destul de repede, după câteva luni. Dar ceea ce se anunţa ca doar o lună de stare de urgenţă, s-a prelungit la mai multe luni de stare de alertă şi, practic, senzaţia că nu mai ieşim din această stare a creat o tensiune şi mai intensă pentru multe familii şi, mai ales, pentru familiile care erau deja vulnerabile la stres, la anxietate sau la depresie. Au existat multe decompensări în acest timp.


De ce lucrurile sunt diferite la adolescenţi?

Dr. Mirela Hăţiş: Lucrurile nu sunt neapărat diferite la ei, dar în simptomatologia, cel puţin cea a depresiilor, deşi este similară cu cea a adulţilor, există nişte diferenţe.

Adolescentul în depresie se plânge, la fel ca adultul, de pierderea interesului şi a plăcerii, interes pentru activităţi care anterior îi plăceau. El nu mai are energie, se simte obosit, apar probleme de somn şi de apetit, simptome similare celor ale adultului.

La adolescent însă, ce poate fi înşelător este că depresia se manifestă mai ales prin iritabilitate. Iar părintele şi cei din jur pot considera că este un adolescent rebel, morocănos, când, de fapt, în mintea lui apar foarte multe sentimente de vinovăţie, de eşec, este foarte îngrijorat de felul cum arată, chiar dacă nu o spune, iar foarte des apar ideea de suicid şi, din păcate, tentativele de a-şi pune capăt zilelor.


Indiferent de profilul adolescentului sau indiferent de scenariul familiei sale? În orice situaţie poate să apară asta la un adolescent?

Dr. Mirela Hăţiş: Nu, sigur că sunt anumiţi factori predispozanţi şi elemente care pot declanşa depresia la adolescenţi. Vorbim şi de vulnerabilitate genetică, existând chiar un risc de 45-50% în cazul în care cel puţin unul dintre părinţi suferă de depresie. Există şi anumite particularităţi cognitive şi de gândire la aceşti copii: apar aşa-zisele distorsiuni cognitive; au mecanisme negative de atribuire în situaţii de risc: fie atribuie vinovăţia unei cauze externe, fie consideră că ei sunt vinovaţi pentru apariţia unor evenimente neaşteptate, apare gândirea catastrofică.

O altă particularitate a adolescenţilor la care apare depresia este că ei sunt, de cele mai multe ori, introverţi, copii tăcuţi, cu dificultăţi de adaptare în diferite medii şi, sigur că, pe lângă particularităţile genetice şi cele individuale, contează şi factorii de mediu: familii dezorganizate, conflictuale, în care măcar unul dintre părinţi este afectat de depresie.

De asemenea, expunerea adolescenţilor la o pierdere semnificativă, inclusiv la divorţul părinţilor sau la evenimente de viaţă neaşteptate şi dureroase. Aşadar, nu toţi adolescenţii fac depresie, ci mai degrabă cei vulnerabili.

Pe lângă asta trebuie să ţinem cont, pentru a spune că este vorba de o depresie, şi de intensitatea simptomatologiei, de frecvenţa ei, precum şi de gradul de afectare al funcţionalităţii şi al adaptării sociale pentru că, până la urmă, oricare dintre noi poate să treacă, la un moment dat, printr-o depresie, uşoară, moderată sau severă. Însă modul în care este afectată funcţionalitatea arată severitatea bolii respective.


De cele mai multe ori, în familiile despre care vorbeai tu şi adulţii sunt atât de afectaţi, încât probabil le este foarte greu să vadă evoluţia copilului sau involuţia lui. Şi atunci, ce e de făcut?

Dr. Mirela Hăţiş: Părinţii pot intui că este ceva în neregulă sau pot vedea o schimbare în comportamentul copilului. Unii părinţi pun întrebări, alţii sunt în negare şi se gândesc că poate este o perioadă a adolescenţei, că o să treacă, că e o dereglare hormonală. Însă trebuie să ne gândim că, şi dacă pun întrebări adolescentului, inclusiv dacă s-a gândit vreodată să moară şi este important să întrebe asta, oricât de dificil ar părea, nu înseamnă că, primind informaţia, vor şti şi ce să facă mai departe cu ea.

Reacţia firească a părintelui este de îngrijorare. Din acest motiv este important să atragem atenţia asupra simptomatologiei şi părinţii să ştie că există servicii de specialitate şi că, de cele mai multe ori, evoluţia depresiei la adolescenţi este una cu recuperare după primul episod, cu cât se intervine mai repede şi copilul este ascultat, fiindcă se mai întâmplă un fenomen: părinţii înţeleg adesea schimbările de comportament şi de dispoziţie ale copilului ca pe un comportament manipulator, prin care adolescentul îşi doreşte să obţină ceva însă trebuie să ne gândim că aceste semne sunt, de fapt, semnale de alarmă care trebuie luate în seamă şi este extrem de important ca părinţii să se adreseze unui specialist psihiatru sau către o evaluare psihologică, tocmai pentru ca adolescentul să beneficieze de o analiză amănunţită şi de o intervenţie specializată cât mai precoce.


Ce se întâmplă dacă se ajunge la momentul final, tentativa de suicid, când părintele realmente nu ştie ce să mai facă; ce poate face el atunci; el sau un prieten bun, ori un adult important din familie?

Dr. Mirela Hăţiş: Când apare ideea suicidară, vorbim despre o depresie severă şi atunci trebuie intervenit de urgenţă. Însă, nici atunci situaţia nu este ireversibilă, adică intervenţia psiho-terapeutică, intervenţia medicamentoasă, precum şi consilierea şi, de multe ori, terapia de familie sunt de un real ajutor.

Important este ca părintele, chiar dacă şi-a dat seama abia în momentul tentativei de suicid că se întâmplă ceva cu copilul său, să fie foarte atent la ce face de atunci mai departe. Cu cât se adresează mai repede către serviciile de psihiatrie pediatrică, cu atât se pot lua măsuri şi adolescentul poate intra într-un proces de intervenţie multi-modală şi în echipă multidisciplinară, în care este implicat şi medicul psihiatru pediatru, şi specialistul în psiho-terapie individuală şi pentru psiho-terapie de familie, pentru că munca este în echipă, iar părintele este un pion şi un sprijin foarte important pentru copil.


Am ascultat interviul Ilincăi Păun, în care auzi povestea unui om educat, cu o fiică adolescentă, în depresie severă, care primeşte răspunsurile şi tratamentul din partea unui psihiatru doar că, exact după o seară în care totul părea minunat, fata îşi pune capăt zilelor. Cum să faci, ca părinte, să eviţi acest deznodământ?

Dr. Mirela Hăţiş: Există, din păcate, acel risc. Copilul pare că este mai bine, că tratamentul începe să-şi facă efectul, dar este o perioadă considerată de risc pentru copil.


De ce?

Dr. Mirela Hăţiş: În depresie există, ca simptom, lipsa de energie. Pacientul depresiv nu are nici măcar energia necesară pentru a-şi duce la bun-sfârşit planul de suicid.

Tratamentul începe să-şi facă efectul, iar pacientul capătă energie şi atunci apare, în virtutea faptului că simptomatologia se îmbunătăţeşte şi dispoziţia se schimbă, contextul ca pacientul să-şi ducă la bun-sfârşit planul.

Prin urmare, pacientul trebuie supravegheat permanent; nu trebuie lăsat niciodată garda jos când vorbim de depresie, nici la adulţi, nici la copii.

Echipa, cum spuneam mai devreme, este foarte importantă şi, din păcate, munca cea mai grea se duce în familie: a pacientului şi a părinţilor, care sunt transformaţi în această situaţie şi care trebuie să facă eforturi suplimentare, context în care viaţa li se schimbă semnificativ.

Cu toate astea, nu trebuie lăsată garda jos şi trebuie supravegheat, chiar dacă pare că se simte mai bine, că viaţa o ia pe un făgaş normal.


Până când ţii garda sus?

Dr. Mirela Hăţiş: Până când adolescentul ajunge în acea perioadă şi fază a tratamentului în care episodul acut s-a stins.

După două-trei luni vorbim de tratament al fazei acute, după 3-6 luni avem ceea ce se cheamă consolidarea simptomatologiei, când apare o fază de plateau a ei, iar lucrurile par să meargă bine. Dar, chiar dacă lucrurile au această aparenţă, tratamentul şi intervenţia trebuie să continue până spre un an de zile ori mai mult, în funcţie de severitatea episodului, de trăsăturile şi personalitatea fiecărui copil, de mediul familial.

Din păcate, sunt multe variabile, iar situaţia trebuie monitorizată atent şi intervenţia adaptată.


De ce ţi-ai ales tu această meserie?

Dr. Mirela Hăţiş: Cred că mi-am ales această meserie din dorinţa de a face bine.

Probabil că, pe lângă asta, este o slujbă în acord cu personalitatea mea, cu felul meu de a fi: calm, empatic, răbdător.

În plus, iar asta poate fi o motivaţie pe care am înţeles-o după mai multe formări şi dezvoltări personale, am avut în familie bolnav cu patologie neuro-psihiatrică, care, din păcate, s-a stins din viaţă când eram destul de mică. Probabil că mi-am dorit întotdeauna să ajut şi să văd ce pot face mai mult decât a fi un simplu spectator, mai ales că atunci eram doar un copil, fără nicio putere de a influenţa radical lucrurile.


E incredibil cât suntem de responsabili de amintirile copiilor noşti şi cât de puţin realizăm cum îi putem afecta!

Dr. Mirela Hăţiş: E important pentru un copil să vadă trăirile reale, că trecem, în viaţă, şi prin frustrări, prin supărări, nervozităţi, dincolo de bucurie. Ideea că totul e perfect, iar copilul trebuie să fie totdeauna vesel şi fericit este iluzorie.

Nimeni nu este întotdeauna vesel şi fericit. Important este ca cel mic să ştie că are dreptul să simtă tot ce simte şi că are cui să ceară ajutorul. Fiindcă, din păcate, apropo de depresie, din dorinţa de a nu-şi supăra părinţii, adolescentul sau copilul încearcă să rezolve singur şi nu vorbeşte deschis despre ce simte sau îl macină. Deci, e important ca relaţia de ataşament cu copilul să fie una bună, să fie un ataşament securizant, în aşa fel încât el să ştie că părintele îi este un sprijin indiferent de ce face şi spune.


Psihiatru (2)