Dr. Simona Romanescu este medic primar Chirurgie plastică, estetică şi microchirurgie reconstructivă, lucrează la Spitalul Clinic de Urgenţă Floreasca din Bucureşti şi a ales munca de medic din curiozitatea de a încerca o profesie complicată şi dificilă. Mai târziu, dr. Simona Romanescu a terminat şi Facultatea de Stomatologie, dar nu a profesat niciodată, ci a revenit la prima pasiune: Chirurgia plastică.

Cum şi de ce aţi decis să deveniţi medic?

Dr. Simona Romanescu: Cum eram un copil foarte ambiţios, foarte curios din fire şi foarte studios, mi s-a părut necesar să fac ceva foarte interesant. Iar Medicina se încadra în aceste standarde. Apoi, pe măsură ce am aprofundat materiile pe care trebuia să le pregătesc pentru admitere, mi s-a părut şi mai interesant. Deci, a fost dragoste la prima vedere.

Mi-a plăcut întotdeauna să fiu printre primii. Liceul l-am terminat la Sava, la un profil real, care şi atunci era un liceu foarte bun, unde am avut colegi şi profesori minunaţi. Mai târziu, când am descoperit Medicina, alegerea părea firească.

Generaţia mea, colegii mei eram nişte copii foarte aplicaţi, voiam să învăţăm, eram curioşi să studiem, am avut profesori foarte buni, care ne îndemnau şi ne încurajau în acestă direcţie. Dintre cei din clasa mea, cred că mai mult de jumătate am făcut Medicina.

Ce-ar fi fost dacă n-ar fi fost Medicină?

Dr. Simona Romanescu: Ar fi putut fi orice, dar complicat. Fiind un om curios din fire, întotdeauna am încercat să fac şi alte lucruri în afară de Medicină. Fizica şi Chimia, recunosc, mi-au plăcut foarte mult. Probabil că aş fi putut să mă îndrept către o carieră avându-le pe acestea în centru. Dar adevărul este că m-a fascinat întotdeauna şi partea aceata reală, aplicată, dar şi cea umană.

Dar, de la această decizie, până la finalizarea studiilor, 6 ani de facultate, 5 de rezidenţiat şi aşa mai departe, ce se mai schimbă?

Dr. Simona Romanescu: Din fericire, toate acestea le afli pe parcurs, nu ştii din prima ce te aşteaptă. Mai întâi, îţi vine aşa un chef, pentru că îţi plac foarte mult Fizica şi Chimia, dar îţi place şi să ajuţi oamenii. De fapt, ţi se pare cel mai frumos lucru de pe lume de făcut în viaţă: să-ţi foloseşti mintea, să nu te plictiseşti niciodată. Când am decis să fac Medicină, am zis: niciodată n-o să ies la pensie, pentru că o să am tot timpul ceva de făcut şi o să fie foarte interesant.

Apoi, începi să lucrezi cu adevărat şi îţi dai seama că este enorm de mult de învăţat, doar că nu afli dintr-o dată. Toate vin din aproape în aproape până realizezi că trebuie să termini cu învăţatul şi să aplici ce ai învăţat.

Deci, iată că eşti la finalul facultăţii. Apoi, dai un examen care este mai important decât toate examenele pe care le-ai dat, care au fost foarte, foarte complicate, dar niciunul atât de complicat ca cel care vine: rezidenţiatul. După el, în funcţie de medie, poţi să-ţi alegi ceea ce vei face ca medic. Deci, trebuie să-ţi dai tot interesul să înveţi cât poţi, pe rupte, să iei o notă cât mai bună la rezidenţiat.

Bun, ai trecut şi de asta. Urmează încă 6 ani în care eşti tot un tânăr studios, ambiţios, care vrea să ştie totul despre profesia viitoare. Şi abia atunci aprofundezi lucrurile. Şi tot aşa, zi de zi, cu foarte multă muncă, cu foarte multă învăţătură până când realizezi că nu mai există cale de întoarcere, chiar dacă deja toată lumea te întreabă: „Domne, merită toată treaba asta?”, iar tu încerci să explici că merită, pentru că îţi place foarte mult ce faci. Eu, cel puţin, am muncit vreo 20 şi ceva de ani, aproape pe gratis.

Când eşti tânăr şi foarte plin de entuziasm, faci abstracţie de lucrurile care pot să te aducă cu picioarele pe pământ: un credit la bancă, familie şi copii. Iar acum este, să zicem, mai bine, avem nişte salarii mai decente, ceea ce nu se întâmplă însă şi cu medicii rezidenţi, care, totuşi, faţă de munca pe care o depun, nu sunt răsplătiţi.

Sănătatea omului nu are un preţ. Pur şi simplu, e o remuneraţie care vine în urma unei munci ce se traduce în enorm de multă responsabilitate, enorm de multă muncă, un timp pe care-l iei familiei şi-l dedici pacienţilor şi un consum emoţional extraordinar. Trebuie tot timpul să te adaptezi pacientului, că nu sunt boli, sunt pacienţi, fiecare cu problema lui, fiecare cu psihicul lui.

V-aţi gândit vreodată să renunţaţi?

Dr. Simona Romanescu: Da. Au fost ani de zile în care, ba erau blocate posturile, ba nu erau deloc, colegii mei plecau din ţară, ceea ce eu am refuzat să fac, mi-a încolţit în minte ideea să renunţ. Dar m-am gândit că, totuşi, am o pregătire foarte bună, nu pot să o iau din nou de la zero. Aşa că am avut răbdare şi, într-un final, am reuşit să ajung în Spitalul de Urgenţă Floreasca, care mi se pare că este cel mai bun centru de Chirurgie plastică din ţară. Însă, până s-a întâmplat asta, m-am înscris la o nouă facultate. Şi care credeţi că a fost aceea? Tot o facultate de medicină, pe care am şi terminat-o: Stomatologie.

De ce chirurgie plastică?

Dr. Simona Romanescu: Pentru că este o chirurgie care presupune multă răbdare, multă îndemânare, cere manualitate. Iar eu am excelat întotdeauna la asta, mi-a plăcut întotdeauna să fac cu mâinile tot felul de lucruri. De pildă, ador să pictez, dar e ceva ce păstrez pentru atunci când o să ies la pensie.

Este o ramură de chirurgie concretă, care necesită răbdare, concentrare, îndemânare manuală şi determinare. Iar astea-mi plac.

Spuneţi-mi un caz pe care n-o să-l uitaţi niciodată!

Dr. Simona Romanescu: Sunt multe cazuri de acest fel. Am să-l povestesc pe cel mai recent. Este un caz complicat care s-a rezolvat într-un fel fericit. În general, încercăm să ajutăm oamenii, în aşa fel încât să ajungă pe cea mai bună cale, dintre toate câte li se pot întâmpla. Este vorba despre un tânăr de 23 de ani, care a terminat Arhitectura şi care şi-a făcut o mică făbricuţă acasă, unde lucrează printuri. A suferit un accident şi şi-a prins trei degete de la mâna dreaptă într-o presă rece. Asta înseamnă că a avut un traumatism foarte grav, agresiuni în serie ale ţesuturilor, care au fost supuse presiunii.

Practic, multiple leziuni etajate la nivelul vaselor de sânge, nervilor, tendoanelor şi muşchilor mâinii.

După o operaţie de mai bine de 20 de ore, timp în care am reuşit să terminăm intervenţiile la microscop, am adunat, am reparat, am suturat la nivelul policelui (n.r. degetul mare) şi degetului doi şi trei, am considerat că am făcut tot ce ţinea de noi să fie bine.

Eram perfect conştienţi că vorbeam despre un tânăr, arhitect care risca să rămână fără funcţiile celei mai importante mâini, mâna dreaptă, şi a degetului mare. Am pus toate degetele cum am putut, le-am înşirat aşa ca pe mărgele, le-am reparat vasele, nervii şi ţesuturile, am acoperit, cum am putut mai bine, tendoanele şi tot ce avea strivit şi urma să-l îngrijim. A durat vreo lună şi ceva, cât a stat în spital.

Partea cea mai grea, până la urmă, lăsând la o parte operaţia destul de grea, a fost faptul că băiatul, după ce a văzut mâna strivită, plină de răni şi insensibilă, pur şi simplu, a refuzat să se mai uite la ea. Avea sentimentul că e un eşec total, că nimic nu era în regulă. Iar această atitudine nu ne-a ajutat deloc, oricât am încercat să explicăm că trebuie să mai avem răbdare, să mai lucrăm până vom recupera cumva mâna respectivă.

Mai târziu a căzut în depresie.

Într-un final, fiind atât de mult imobilizat, foarte rigid şi fără să înţeleagă că trebuie să muncească, să lupte să-şi mişte mâna, fiind atât de neâncrezător şi în depresie, a îngreunat foarte mult recuperarea.

Finalul însă este unul bun: are trei degete aproape de lungimea normală, pe care le-am replantat, practic, care sunt sensibile până în vârful lor, fără nicio piedică. Mişcă mâna şi o foloseşte aproape normal, adică face priză şi tot felul de lucruri pe care le-ar fi făcut şi cu mâna cealaltă. Are nişte cicatrici aferente şi un police într-o poziţie un pic viciată faţă de cum era, pentru că aşa am putut să punem oasele, dar cu articulaţie perfect funcţională. Acum, ne trimite mereu felicitări şi îmi spune că e bine. În perioada COVID-19, ne-a trimis pe secţie viziere, făcute la presa din făbricuţa lui, pe care să le putem folosi când consultăm pacienţii, să ne protejăm.

Când o să vă opriţi?

Dr. Simona Romanescu: Nu ştiu când. Mai am momente când sunt obosită şi simt că vreau să merg mai uşor, dar atât. Cred că mă opresc când o să simt că am făcut ce puteam mai bine. Trebuie să recunosc că încet, încet oboseşti, fiindcă e o muncă de uzură. Cel puţin acest spital este foarte greu de dus şi toate se adună în spate.

La un moment dat, a trebuit să fac un bilanţ şi am aflat că numai din gărzi, din orele petrecute peste programul obişnuit, adunasem vreo trei ani şi ceva. Ani de lipsă de somn, de oboseală pe care nu mai ai cum să-i recuperezi.

Cu ce vă mândriţi?

Dr. Simona Romanescu: Cu ce mă mândresc? Cu aceste cazuri despre care am povestit. Şi mă mai mândresc cu faptul că am o fată care a terminat Medicina şi face Cardiologie acum. Simt că am transmis mai departe bucuria, entuziasmul pentru această meserie.

Am încercat să-i explic că este, totuşi, foarte, foarte greu, că sunt şi alte lucruri de făcut pe lumea asta care pot să-ţi ofere la fel de multe, dar Miruna a ales deliberat astfel. Dar am şi un băiat care a văzut la soră-sa cât de mult învăţa şi care a spus răspicat că nu, nu vrea să facă Medicină.