A devenit un stereotip discuţia privind farmacistul ca profesionist al serviciilor de sănătate şi farmacistul ca simplu vânzător de produse.
Pentru absolvenţii facultăţii de farmacie, indiferent în ce oraş sau în ce ţară este ea plasată, această suprapunere cu imaginea de lucrător comercial este percepută ca jignitoare. Deşi cel mai probabil nu are această intenţie.
Ce este în spatele gestului pe care farmaciştii îl fac zilnic, de zeci de ori poate, de a elibera medicamente pe baza unei prescripţii de la medic sau OTC-uri, suplimente sau produse cosmetice?
Din cauza naturaleţei cu care fiecare dintre farmacişti îşi face datoria de personal din domeniul sanitar, cei care intră în farmacie pentru a-şi rezolva o problemă sunt tentaţi şi deseori chiar convinşi că nu este necesar să fi învăţat ceva special. Gestul este similar cu cel dintr-un magazin obişnuit, iar după zâmbetul, amabilitatea şi disponibilitatea farmacistului am putea fi tentaţi să gândim că există doar pentru că e în fişa postului, ca şi la Sephora.
Realitatea absolventului facultăţii de farmacie, cel pe care îl întâlnim în farmacia de comunitate, este definită de cinci ani universitari, adică zece semestre a 14 săptămâni fiecare, în care sunt urmate minim 51 de cursuri, care înseamnă peste 4 400 de ore de cursuri, seminare, lucrări practice în laboratoare. Cele 51 de cursuri se finalizează obligatoriu cu evaluări, teoretice, de cele mai multe ori dublate de examene practice sau colocvii. Ele însumează mai mult decât cele 4 400 de ore petrecute în facultate, iar pregătirea examenelor este suplimentară acestora. Niciodată ea nu se face doar în sesiunile care durează câte o lună la finalul semestrului şi care par întotdeauna insuficiente pentru câtă materie trebuie asimilată şi câte examene de susţinut.
Mai putem adăuga timpul necesar pentru pregătirea examenului de licenţă, concursului de admitere în rezidenţiat, sau pentru pregătirea suplimentară într‑un program de masterat.
Unde ajungem? La imaginea de mult uitată a domnului care intră cu pălăria în mână, conştient de cât bine îi poate face discuţia cu farmacistul din faţa lui, respectând prin gestul lui zilele şi nopţile în care cel care este acum în halat alb s-a preocupat să se pregătească continuu, ca să poată răspunde competent şi etic oricând este întrebat despre o substanţă, o interacţiune posibilă, o reacţie adversă. Un sfat.
Suntem în anul centenarului României mari. Nimic nu îmi pare mai potrivit pentru finalul acestei treceri succinte în revistă a eforturilor din timpul studiilor farmaceutice decât versurile eminesciene:
„Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Ţara mea de glorii, ţara mea de dor? (…)
La trecutu-ţi mare, mare viitor! (…)
Căci rămâne stânca, deşi moare valul,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.”