Când, în toamna lui 2014, la puţin timp după încheierea Conferinţei Naţionale de Psihiatrie, am aflat că Florin Tudose încetase brusc din viaţă în urma unui atac de cord, noi, colegii lui de breaslă, am simţit că ne dispăruse vocea care ne reprezenta în faţa societăţii.
A fost pentru decenii vocea unui psihiatru de notorietate, căruia i se cerea părerea în diversele cazuri litigioase sau de răsunet ale unor persoane cu afecţiuni psihice. În calitate de psihoterapeut şi totodată de profesor de psihologie medicală, a ajuns să fie cooptat de jurnalişti în emisiuni şi dezbateri pe teme de interes social sau politic.
Întrebat de o jurnalistă (Mariana Costandache, Viaţa liberă) despre cea mai mare pasiune a sa, Florin Tudose şi-a expus crezul, devenit emblematic pentru personalitatea sa.
— Care este cea mai mare pasiune a dumneavostră? Vorbiţi-ne despre ea.
— Cea mai mare pasiune a mea este psihiatria, partea cea mai dificilă şi mai neobişnuită a medicinei, ea însăşi o ştiinţă la limita artei. A fi psihiatru înseamnă a fi în fiecare clipă alături de pacienţii tăi aflaţi în suferinţă, cea mai cumplită suferinţă – aceea de a nu te simţi liber nici măcar în interioritatea ta şi, în acelaşi timp, de a fi prezent în mijlocul cetăţii în faţa spectacolului nesfârşit al lumii, încercând să distingi nuanţele între lumini şi umbre care semnifică normalitatea sau boala. Psihiatria este o opţiune definitivă, care nu admite nimic altceva decât dăruire totală, curiozitate fără limite, empatie mereu reînnoită şi căutare de soluţii.
S-a vorbit deseori despre activitatea sa prodigioasă, despre cele 200 de lucrări ştiinţifice şi capitole de cărţi (autor, coautor) sau despre cea de editor a peste 25 de monografii şi tratate de psihiatrie, psihologie medicală, psihologie, psihoterapie sau antropologie. Unele dintre aceste titluri de lucrări se găsesc în lista de bibliografie selectivă ataşată articolului şi s-au adresat atât psihiatrilor, cât şi psihologilor, psihoterapeuţilor şi asistenţilor sociali.
Nu voi prezenta acum activitatea profesorului universitar, a decanului Facultăţii de Sociologie-Psihologie a Universităţii „Spiru Haret” din Bucureşti, a şefului secţiei de Psihiatrie de legătură a Spitalului Universitar de Urgenţă, a laureatului Asociaţiei Române de Psihiatrie şi Psihoterapie (2008), a Cavalerului decorat post-mortem cu Ordinul Naţional „Serviciul Credincios”, din punct de vedere academic, ci mă voi ataşa de punctul de vedere al cetăţeanului obişnuit al României. Căci acestui cetăţean, pe care îl dorea neturmentat, şi-a dedicat Florin Tudose o bună parte din viaţă, prin sutele de articole publicate şi zecile de emisiuni de televiziune şi radio realizate la majoritatea posturilor cu audienţă naţională (Pro TV, TVR 1, Realitatea TV, România TV, Antena 1, Prima TV, Speranţa TV, Radio România Actualităţi, Radio Bucureşti, Radio Europa FM, Radio France International, BBC – secţia medicală, Radio Guerrilla). A scris articole pe diverse teme de interes public la o diversitate de publicaţii: Viaţa Studenţească, Amfiteatru, Curierul Românesc, Expres, Evenimentul Zilei, Ochiul Soacrei, Libertatea, Formula AS, Privirea, Dilema, Banii Noştri, almanahurile Academiei Caţavencu, Adevărul, România Liberă, Click, Psihologia.
„Nu cantitatea informaţiei contează, ci calitatea acesteia şi capacitatea individului de a discerne în ceea ce i se prezintă. Mijloacele de informare în masă tabloidizate sunt idiotizante, adevăraţi detergenţi pentru creierii necultivaţi pe care îi bombardează zi şi noapte cu date anatomice ale aşa-ziselor vedete, cu dramolete şi bârfe despre politicieni şi cu zvonuri apocaliptice, niciodată confirmate, ba şi cu reţete, sfaturi medicale, spaime de diferite feluri care nu fac decât să consume timp social şi să ţină în amorţire minţile celor mulţi.”
Cu toate că era un obişnuit al emisiunilor de televiziune, nu a putut suporta exploatarea pacienţilor psihici şi a luptat constant contra stigmatizării persoanelor cu probleme de sănătate mintală, denunţând introducerea lor în talk-show-uri pentru sporirea audienţei.
A fost preocupat de antropologie şi de psihologia sexelor. În acest domeniu ne-a lăsat două cărţi memorabile: Erotica în cotidian şi Alfabetar de sexologie, în care nu se sperie să analizeze cele mai delicate şi controversate probleme ale sexualităţii din lumea contemporană (vulnerabilitatea, nevoia de control, sexul virtual, gelozia etc.). În Alfabetar ne uimeşte cu o observaţie înţeleaptă: „Femeile îşi caută libertatea pe un drum greşit. Viitorul lor nu stă în aşa-numita emancipare, în dezvoltarea către masculinitate. Nu! Tocmai în desăvârşirea femininului stă completa egalitate în drepturi cu bărbatul. Femeia viitorului nu este «femeia-bărbat», ci «femeia complet femeie».”
Chiar mai mult, nu s-a ferit să devină indezirabil unor pături sociale, afirmând convingeri care nu prea intrau în strâmtoarea procustiană a curentului political correctness. Citez dintr-un interviu:
Reporter: Se discută şi la noi despre legalizarea căsătoriilor cuplurilor homosexuale. Ar fi un pas firesc în România anului 2013 o astfel de reglementare sau e „tichia de mărgăritar a chelului”?
Florin Tudose: Folosirea unor subiecte-bombă pentru a bulversa agenda publică este doar o tactică diversionistă pe care maeştrii manipulării o folosesc la nesfârşit ca paravan pentru inacţiunea lor socioeconomică, atrăgând în dezbateri stupide pe cei care nu mai pot fi atenţi la adevăratele probleme, tot mai grave şi tot mai multe (educaţie, sănătate, economie), pe care, din prostie, interes sau criminală incompetenţă, nu au reuşit să le rezolve. Evident că problema căsătoriei cuplurilor homosexuale este una nonactuală în societatea românească, iar „maeştrii cu petarda” reuşesc – a câta oară? – să deturneze atenţia publicului.
Încă din 1996 a scris despre personajele/actorii politici care au populat scena politică de după Revoluţia din 1989. Astfel, apar într-o continuă amplificare editorialistică analizele sociopsihologice ale oamenilor politici ai momentului, în: Psihopolitica. Fals tratat de psihopatologie socială (Ed. Infomedica, 1996), Psihopolitica recidivă (Psyche, 2004), Psihopolitica. Fals tratat de psihopatologie socială, Ilustrat cu 100+1 dalmaţieni ai politicii româneşti (Ed. Trei, 2014).
Portretele oamenilor politici sunt descriptive, ocolind cu graţie diagnosticul (plauzibil) psihiatric.
În aceste „momente şi schiţe” ale României contemporane, Florin Tudose a avut curajul de a spune pe faţă că lumea e pe dos.