Dr. Cristina Goanţă este specialist ORL, lucrează atât în sistemul de stat, cât şi în cel privat şi a ales să studieze medicina după ce a urmărit serialul M.A.S.H.

De ce ai ales să te faci medic?

Dr. Cristina Goanţă: Eram prin clasa a XI-a când părinţii mă îndrumau să dau la ASE, care era la modă atunci. Te făceai director de bancă şi viaţa era frumoasă. Doar că tot atunci, la noi rula serialul M.A.S.H., iar mie îmi plăcea foarte mult Hawkeye, doctorul din rolul principal. Mi se părea foarte mişto omul, ce putea el să facă şi cum te făcea să te simţi după ce se termina episodul.

Eram în clasa a XII-a când m-am dus la ai mei, după meditaţii la economie, olimpiadă la economie, matematică, şi le-am spus că nu mai vreau să dau la ASE, ci vreau să dau la medicină. Au crezut că glumesc şi m-au lăsat în pace. Pe la mijlocul clasei a XII-a, când au înţeles că vorbeam serios, mama mi-a zis că ar trebui să facem totuşi nişte meditaţii la chimie sau biologie, mai ales că eu eram la clasă de mate-fizică.

Deci, să-ţi răspund la întrebare: am vrut să fac medicină, am vrut să văd cum arată un om pe interior, am vrut să fiu ca Hawkeye şi să trezesc în oameni ceea ce trezea Hawkeye în mine.

Când ai început să te simţi ca Hawkeye?

Dr. Cristina Goanţă: Nu cred că am început încă să mă simt ca el. De fapt, nu ştiu cum se simţea el. Şi nu ştiu dacă te-ai uitat la M.A.S.H., dar în ultimul episod, Hawkeye înnebuneşte. (râde) Sper că deznodământul meu va fi altul. Nu ştiu cum se simţea el, dar e mişto. Nu regret nicio secundă că am făcut asta. Nu mă văd făcând altceva.

De ce?

Dr. Cristina Goanţă: Pentru că mi se pare că meseria asta îţi dă o foarte mare libertate, pe care eu nu am văzut-o la alţi oameni. Aşa simt eu. Soţul meu, care e economist, zice despre mine că sunt stresată noaptea, dimineaţa, în weekend, că mă duc la spital unde văd oamenii cum sângerează. Eu nu văd lucrurile aşa. Cred că trebuie să ai şi un anumit grad de nebunie ca să ţi se pară mişto. Libertatea e dată de faptul că poţi să alegi cât de mult te duci înainte. Adică poţi să te limitezi la a face nişte consultaţii sau să te duci mai departe dacă simţi că poţi face intervenţii sau operaţii mai complexe, în a face chestii pe care nu le fac alţii. Poţi să schimbi traseul vieţii unor oameni.

MASH e totuşi medicină de război, ori tu eşti orelist...

Dr. Cristina Goanţă: Şi medicina din România e medicină de război. Am frecvent discuţia asta, pentru că lumea nu înţelege ce e ORL. Lumea cred că la ORL tratăm nişte muci şi scoatem nişte dopuri din urechi, dar când te gândeşti la chirurgia ORL, care se face în nas, adică în mijlocul capului - când tratezi sinusurile, dacă te duci un milimetru mai la stânga sau la dreapta, intri în creier, dacă te duci un milimetru mai la stânga sau mai la dreapta intri în carotidă - , lucrurile stau altfel. Vorbim despre o intervenţie extrem de fină, de mare precizie şi cu foarte multă adrenalină.

Tu când ţi-ai dat seama ce e, de fapt, ORL?

Dr. Cristina Goanţă: Rămăsesem setată pe M.A.S.H. şi am vrut să fac Medicină de Urgenţă, dar am avut un mare noroc cu naşa mea, care era medic într-un spital din Craiova şi care mi-a zis: „Nu alege medicina de urgenţă, pentru că o să ţi se pară mişto acum, un an, doi, trei, cinci, dar la 50 de ani nu o să mai poţi face medicină de urgenţă. Şi ce o să faci? Trebuie să-ţi alegi altceva!”  Nu ştiam ce.

La Facultatea de Medicină de atunci nu aveai prea mare acces în spitale, să îţi poţi da seama ce îţi place. Făceam totul mai mult teoretic decât practic. Atunci i-am cerut naşei mele sfatul. Şi a zis că eu, fiind o persoană agitată, trebuie să merg spre chirurgie. Şi dacă nu voi apuca să o fac în spital, măcar să nu mor de foame, să o pot face în cabinet. Adică să nu-mi iau o chirurgie mare. Aşadar, nu a fost o alegere cu inima şi cu sufletul, ci una practică. Mi-am permis să aleg ORL, pentru că aveam un punctaj mare la rezidenţiat şi pe vremea aia se intra cu punctaj mare. A fost o decizie raţională aceea de a alege ORL. Apoi am avut noroc – chiar aşa se numeşte ce am avut eu – să fac rezidenţiatul într-un centru care a fost ok pentru ORL, am avut norocul să am prieteni plecaţi din ţară care să mă primească la ei şi să văd cum se face medicina şi în străinătate şi am avut norocul să lucrez într-un spital de stat foarte bun şi în care s-a investit foarte mult – unde sunt şi acum, şi să lucrez şi în privat în centre în care s-a investit mult şi care sunt ok. Şi am reuşit să descopăr multe aspecte ale ORL-ului.

Ce îl face pe un medic să fie bun?

Dr. Cristina Goanţă: Cred că este un cumul de detalii: îţi trebuie cunoştinţe, să fii informat – medicina e o chestie în continuă schimbare. Eu când mă duc la cursuri – şi mă duc mai ales în străinătate – în fiecare an aflu ceva nou, ce anul trecut nu ştiam. Şi dacă nu m-aş duce, deşi e un efort financiar foarte mare – n-aş putea să ştiu ce s-a mai descoperit. Deci să fii informat tot timpul şi să-ţi placă, dar trebuie să ştii să înţelegi omul care vine la tine, să poţi să-l asculţi, să înţelegi că nu e vorba numai despre tine şi ce ştii tu. Uneori trebuie să vezi şi ce e el dispus să facă şi cum să ajungi la un drum comun cu el, în aşa fel încât la final să meargă măcar parţial, dacă nu total, tratamentul în direcţia bună. Să fii empatic, să vezi ce educaţie, ce valori are omul ăla şi să mergeţi împreună pe drum.

Un caz pe care nu o să-l uiţi niciodată?

Dr. Cristina Goanţă: De obicei, cazurile pe care nu le uiţi sunt unele dramatice. Vezi mii de oameni, iar pe cei care merg bine îi uiţi, în vreme ce pe cei care sfârşesc tragic nu îi uiţi. Dar pot să-ţi spun unul care a fost bine. Am avut un pacient trimis de o colegă. Era tânăr şi avea neoplasm rinofaringian. I-am luat biopsie şi ne-am mişcat foarte repede. Noi suntem o mână de oameni şi ne sunăm între noi, ne activăm între noi aşa încât să se termine repede drumul spre finalizarea problemei. Iar pacientul nostru avea 20 de ani. Era nevoie de rapiditate. În momentul în care a venit rezultatul la biopsie, aveam deja toate investigaţiile imagistice făcute şi omul e bine. E de 5 ani în urmărirea noastră, deci se poate considera tumor free. Este un caz fericit pentru că mulţi dintre ei nu supravieţuiesc la 5 ani, dar el e bine, are doi copii şi suntem foarte emoţionaţi când ne vedem. Şi eu şi el ne bucurăm că e pacientul meu de succes.

Ce-ţi aduce interacţiunea cu pacienţii?

Dr. Cristina Goanţă: Nu ştiu să răspund exact. E clar că îmi aduce ceva, cel mai probabil îmi aduce satisfacţia aia pe care sunt convinsă că o au mai toţi colegii mei, că „am schimbat viaţa acestui om”. La unii dintre ei cu chestii mai mici, la alţii cu chestii mari, dar cu siguranţă asta e satisfacţia de bază. Şi adrenalina. Atunci când operezi, când deschizi un om, e o descărcare foarte mare de adrenalină. Şi probabil toţi suntem un pic de adrenaline junkie. Altfel nu am putea face treaba asta. Asta e ceea ce te mână în luptă.

Cu ce te mândreşti?

Dr. Cristina Goanţă: Mă mândresc cu oamenii pe care îi cunosc şi care îmi sunt aproape, pentru că sunt mulţi şi deosebiţi, şi pentru că am avut mult noroc în viaţă să-i cunosc şi să fie lângă mine.

Dacă ar veni copiii tăi şi ţi-ar spune că vor să se facă medici, tu ce le-ai spune?

Dr. Cristina Goanţă: Copilul meu cel mare are 12 ani şi nu vrea să fie medic. Nu îl întreb ce vrea să se facă, dar atunci când studiază, îmi spune: eu nu vreau să învăţ la română, că nu îmi place. Mie îmi place matematica, pentru că vreau să mă fac programator şi să fac jocuri video. Şi eu atunci îi spun: „Nu vrei să te faci medic? Ştii ce mişto e?” De multe ori îi iau cu mine la spital şi îi las să se joace pe toate aparatele mele din cabinet. Lor le place foarte mult: ştiu să facă audiograme, timpanograme... şi mereu îi întreb, la final: „Acum spuneţi-mi, vreţi să vă faceţi medici?” Şi nu, nu vor. Încă suntem la stadiul de vedetă rock şi programator. Dar Medicina e destul de mişto şi trebuie încercată. Probabil e mult mai mişto în străinătate decât în România, dar trebuie cineva să lucreze şi aici. Aici e mişto că poţi să schimbi lucruri. În străinătate lucrurile se schimbă de la sine. Ca tânăr specialist e foarte important să ajungi într-un spital de stat. E greu să ajungi la privat şi să vrei să fii cel mai important chirurg de acolo. E foarte important să câştigi experienţă într-un spital de stat. Iar acolo nu prea poţi intra decât dacă ai foarte mare noroc sau dacă eşti copilul cuiva. Asta e prima problemă a sistemului românesc. Nu e corect şi nu oferă o şansă egală tuturor. Şi atunci pleci.