Dr. Dana Jianu este un reputat specialist în Chirurgie plastică şi reparatorie, antreprenor şi profesor, mentor şi model pentru generaţii de medici tineri. Dincolo de rolurile profesionale pe care şi le-a asumat, dr. Dana Jianu este un om care inspiră.

Ce v-a ajutat să decideţi să deveniţi medic?

Dr. Dana Jianu: Bunica mea, Eufrosina Iosep, o frumoasă şi vrednică munteancă - un fel de Vitoria Lipan - care  avea o gospodărie foarte frumoasă şi bogată în nordul Bucovinei, iar ea era sufletul acesteia, „factotumul”. Ea era „vindecătoarea” animalelor din gospodărie, îşi trata singură vitele, „monitoriza” şi „asista“ vacile când fătau, avea în grijă oile, caii, iar eu eram acolo, mâna ei dreaptă, foarte implicată în toate aceste responsabilităţi. O ajutam şi puteam vedea cum arată viţelul nou venit pe lume, purceii, mânjii, puii, căţeii şi pisicile. Toate erau acolo, în lumea copilăriei mele minunate, unde se păstrau rânduielile vechi, în care gospodarii erau gospodari, gospodăriile erau gospodării, bogate şi mult muncite. Aceste rânduieli şi acest respect faţă de pământ erau unul dintre pilonii în jurul căruia se învârtea lumea. Nu numai lumea de la sat, ci lumea în general, ceea ce mă făcea să mă simt bine, pentru că toate aveau un rost. Munceam mult, chiar şi noi, copiii, dar cu drag. Cum s-ar spune azi, era „fun”. Bunicii ne îndemnau: trebuie să muncim pentru că e vară, pentru că acum facem fânul, pentru că trebuie să avem ce să dăm vitelor să mănânce la iarna, iar ele ne dau lapte, carne, (dar şi dragoste, ar fi adăugat bunica); cu bălegarul o să îngrăşăm ogorul, iar ogorul va fi lucrat şi va produce recoltă, iar recolta va fi strânsă, vom avea hrană şi ce pune în hambare. Vorbim aşadar despre cicluri, mici si mari, de micro- şi macrocosmos, despre rosturi care dădeau un sens profund existenţei, o legătură respectuoasă şi afectuoasă cu natura, despre oamenii care erau acolo cu toţii, în comuniune, formând o comunitate mândră, în toate sensurile, de ţărani munteni, care respectau toate aceste rânduieli, moştenite din generaţie în generaţie, de mii de ani.

Iar eu mă integram perfect în lumea fabuloasă a gospodăriei de munte. În cei 7 ani cât am rămas la bunici, înainte de a pleca la Suceava, la „şcoli”, nu mi se părea nimic prea greu, îmi păstram sângele rece în toate situaţiile dificile pe care le presupuneau atari îndatoriri de munteancă şi încercam să fiu de folos cât mai mult puteam. Aşa se face că am dobândit aptitudini către a cunoaşte, a înţelege şi a avea grijă de vietăţi, unele aflate chiar în situaţii limită, încă din vremea copilăriei, o prefigurare şi o linguriţă de esenţă a medicinei, viitoarea mea profesie. Copilăria în miezul unei asemenea lumi îţi formează caracterul şi lasă amprente profunde în suflet, în minte şi în simţire. Cu plusuri şi minusuri. Sunt extrem de recunoscătoare sorţii, bunicilor, părinţilor şi lui Dumnezeu pentru copilăria mea.

 

Venirea în Bucureşti nu v-a tulburat acest ritm?

Dr. Dana Jianu: Deloc. M-am desprins de viaţa asta minunată când am plecat la şcoală, la Suceava. Am fost un copil care a tratat cu seriozitate toate lucrurile, indiferent că ţineau de natură, de gospodărie sau de şcoală, de cărţi şi învăţătură, de aspecte organizatorice; am fost comandantă de detaşament, la pionieri şi apoi la U.T.C.

Am urmat apoi faimosul Liceu Ştefan cel Mare, liceu de tradiţie, exigent, fondat în 1860 ca urmare a eforturilor şi solicitărilor românilor bucovineni de a avea învăţământ în limba română.

Apoi am fost admisă şi am urmat cursurile Facultăţii  de Medicină la Bucureşti şi m-am dedicat pasiunii mele de a alina suferinţa - fie că era vorba de om sau de alte vieţuitoare. Mi-am asumat un angajament deplin pentru a ajunge la un rezultat bun pentru fiinţa aceea aflată în suferinţă, pentru mediul înconjurător, pentru familia mea, pentru a integra toate aceste elemente care vin de undeva de sus în viaţa noastră de oameni şi pentru a le întoarce apoi în Univers.

 

Ritmul trepidant ne dă voie să păstrăm acest echilibru?

Dr. Dana Jianu: Totul începe cu un prim pas, apoi al doilea, apoi începe dansul, te prinzi în horă, fie că este vorba despre cea a deprinderii unei profesii, cum este cea de medic, fie că vorbim despre specializare, practică medicală sau antreprenoriat, organizaţii ştiinţifice ori viaţa cetăţii.

Toate aceste aspecte, atunci când ai energie şi vârsta potrivită, se leagă între ele.

Sigur, retrospectiv, îmi dau seama ce eforturi uriaşe a presupus din partea mea şi a soţului meu desfăşurarea activităţii de medic - noi, chirurgi cu mii de cazuri rezolvate, antreprenori, dar şi oameni „de lume” -, însă au venit firesc, iar familia ne-a sprijinit destul de mult.

 

Ce profesii aveau părinţii dvs.?

Dr. Dana Jianu: Mama mea este profesoară de limba română şi tatăl meu era medic pneumoftiziolog.

 

Şi nu aţi fost tentată să mergeţi în niciuna din direcţiile în care au profesat ei?

Dr. Dana Jianu: Mi-a plăcut chirurgia dintotdeauna, oricât de mult am respectat specialitatea tatălui meu şi ceea ce făcea el, eu doream sa devin chirurg. Simţeam că acolo, în sala de operaţie, e domeniul meu, că sunt capabilă să primesc urgenţe, oameni bolnavi de natură chirurgicală, să tratez, să fac intervenţiile şi să ajung  la un rezultat bun prin chirurgie.

În privinţa limbii române, îi mulţumesc mamei că m-a ajutat să o folosesc cu multă uşurinţă. Am rămas cu această convingere, că gramatica limbii române e ca un indicator din chimie - hârtia de turnesol: imediat îţi dai seama cu ce fel de mediu sau om ai de-a face. Dacă, adult fiind, nu stăpâneşti limba maternă, româna, înseamnă că ai mari lacune şi în alte aspecte ale vieţii.

 

De ce chirurgie plastică?

Dr. Dana Jianu: Chirurgia plastică a fost o atracţie oarecum greu de explicat. Nu ştiu dacă li s-a mai întâmplat şi altor fetiţe să fie atrase de chirurgia estetică în copilăria timpurie, dar mie mi s-a întâmplat. Chiar dacă m-am despărţit de ideea acestei specializări în timpul liceului şi în timpul facultăţii, pentru că nu era o specialitate realistă, nu avea cum să fie în comunism.

De fapt, la nicio specialitate nu prea mai era realist să te gândeşti, fiindcă în anii comunismului (cei din urmă) nu se mai dădea secundariat, adică nu se mai făceau specialişti. Aşa încât noi, după terminarea stagiaturii, trebuia să plecăm undeva la dispensar. Chiar dacă aveai note foarte bune, trebuia să pleci la dispensar la ţară, ceea ce probabil nu era vreo tragedie; dar nu era normal să te forţeze cineva să faci altceva decât ţi-ai propus şi te-ai străduit toata facultatea, ca să ai cele mai bune rezultate.

Dar a venit Revoluţia anticomunistă din 1989 şi am putut să dăm examen de Secundariat (acum se numeşte Rezidenţiat).

Atunci au apărut şi locuri in specialitatea chirurgie plastică, iar acel vis din copilărie, estompat sub comunişti, a devenit posibil şi pregnant, ţelul meu în pregătirea medicală: să devin un chirurg plastician bun şi să mă ocup de chirurgia estetică.

Ce nu ştiam atunci însă era că în anii următori perioadei ceauşiste nu aveai unde să te pregăteşti în România în chirurgie estetică. Probabil că astrele s-au aliniat într-un fel foarte bun pentru mine, am cunoscut un chirurg eminent, român de origine, cetăţean german – profesorul Valeriu Popescu -  un maestru desăvârşit în chirurgia estetică, care lucra într-o frumoasă clinică privată la Hamburg. Era şi autorul unor inovaţii în specialitate; a reuşit să-mi transmită foarte multe tehnici chirurgicale, adevărate secrete ale profesiei noastre.

Am prins un drag fantastic pentru această chirurgie estetică, iar acolo, la Hamburg, am câştigat şi prima sută de mărci din munca mea de chirurg, în calitate de ajutor la o intervenţie de reducţie mamară. Era anul 1993, eram foarte mândră că sunt acolo şi îmi plăcea totul: medicii, stilul de management, atmosfera, pacienţii, clinica.

Am vrut să aduc în ţară cât mai mult din ceea ce am văzut acolo, iar, într-o oarecare măsură (atât cât mi-au permis condiţiile din ţară şi finanţele), am şi reuşit, punând bazele primei clinici de chirurgie estetică privată, înfiinţată de un plastician. Pentru a învăţa în chirurgia plastică estetică trebuie să fii ucenic la timpul potrivit cu persoanele potrivite. Dar, bineînţeles, să ai şi o pregătire solidă, aşa cum aveam eu din ţară, în Medicină şi în chirurgie plastică şi reconstructivă în traumă, în arsuri.

 

Cum ajută sau cum împiedică notorietatea în cariera dumneavoastră medicală, în interacţiunea cu pacientul?

Dr. Dana Jianu: Notorietatea este de mai multe feluri. Dacă este una pozitivă şi e vorba despre un medic care îţi inspiră încredere, atât de mult încât să îl recomanzi în familia ta, acel tip de notorietate este cea valoroasă, este cea construită în zeci de ani cu foarte, foarte mult efort, cu multă pregătire medicală şi chirurgicală, cu multă compasiune faţă de om. Aceasta este notorietatea „sănătoasă” şi frumoasă moral, către care ar trebui să tindă şi colegii tineri (şi mai puţin tineri), şi nu celebritatea, notorietatea stradală. Pentru că, dacă mergem pe străzile din Bucureşti din anumite zone, nu avem cum să nu remarcăm, agresându-ne vizual din afişe pe toţi stâlpii, zidurile, pasarele pietonale: decolteuri, buze languroase, implanturi ţinute în mână, portrete mari şi dese de medici cu reclame cu numere de telefon, un spectacol ce mi se pare sub demnitatea noastră de medici. Practic trecătorul, copleşit, nu mai vede decât medici care trag de el să le cumpere serviciile.

 

Cum reuşeşte un medic cu o carieră şi cu o notorietate solidă să depăşească o eroare, care este firească oricărui om din lumea asta?

Dr. Dana Jianu: Medicina nu este o ştiinţă exactă, ci un demers în care un om cu pregătire medicală şi într-o anumită specialitate îşi pune ştiinţa lui, într-un spaţiu adecvat, cu instrumentarul, tehnicile, autorizările adecvate, în slujba pacientului care caută acele servicii medicale. Prin urmare, niciun medic onest nu poate să garanteze un diagnostic 100% dacă se bazează numai pe simţul clinic, aşa cum nici maşina fără medic nu poate să pună un diagnostic 100%. Cel mai probabil se va ajunge la un diagnostic foarte bun, mai ales coroborat clinic cu investigaţii performante. Tot aşa, un chirurg nu poate să pretindă că rezultatul intervenţiei este 100% garantat. Nu se pot da garanţii absolute.

Medicii depun toate eforturile pentru ca pacienţii lor să aibă un rezultat cât mai bun. Sigur că ţine şi de pacient, cum se îngrijeşte după intervenţie.

În conceptul de eroare medicală pot intra în ecuaţie foarte mulţi factori. Situaţiile trebuie disecate cu atenţie la detalii, de la caz la caz. Nu poţi să dai superficial un verdict. Şi dacă într-adevăr ceva nu a mers bine, biologia umană este mereu imprevizibilă, este mereu timp să te corectezi, excepţie făcând, poate, marile întâmplări nefericite din sala de operaţie, accidentele majore chirurgicale sau de anestezie.

Eroarea este omenească, dar în general medicul are tot timpul să vadă ce nu merge bine, de ce nu evoluează  bine; să ceri părerea unui coleg, să trimiţi pacientul la investigaţii suplimentare, să menţii dialogul cu pacientul, să verifici ce face pacientul, cum respectă indicaţiile, iată câteva sfaturi si principii pentru a îndrepta o evoluţie mai puţin favorabila către un final pozitiv.

 

Cum v-a schimbat demersul antreprenorial?

Dr. Dana Jianu: Antreprenoriatul, cel puţin în ceea ce mă priveşte, te îndepărtează, prin stres, de sinele armonios. Trebuie să fii şi medic, şi angajator, să ai permanentă grijă de pacienţii tăi, de colectivul de angajaţi, de companie; pacienţilor, să le oferi un rezultat cât mai aproape de ceea ce şi-au dorit şi cât mai sănătos, iar angajaţilor, siguranţa financiară, un moral bun, într-o echipă performantă. Peste toate, avem o permanentă cursă şi presiune a supravieţuirii economice într-un mediu macro-economic mai puţin previzibil şi cu siguranţă nepăsător faţă de mediul privat reprezentat de investitorii mici sau medii autohtoni din sănătate - şi as mai putea enumera şi altele.

Numai un antreprenor poate să înţeleagă greutăţile prin care trece un alt antreprenor. Toată această vâltoare te îndepărtează de la starea „zen”, de la acea fiinţă armonioasă care ai vrea tu să fii, dedicată numai şi numai pacienţilor.

Antreprenoriatul te înăspreşte, uneori te poate face mai greu de „citit”.

 

 

Medic