Dr. Loredana Mitran este medic primar O.R.L., lucrează la Spitalul Universitar de Urgenţă Elias, unde conduce Secţia O.R.L., precum şi în mediul privat. A ales specialitatea la capătul unui examen de rezidenţiat cu o concurenţă covârşitoare, ca a doua preferinţă, după Chirurgia plastică. Acum, după mai mulţi ani de carieră, Otorinolaringologia rămâne pasiunea sa.

De ce aţi ales medicina?

Dr. Loredana Mitran: Fiecare fetiţă, când e mica, spune: eu voi fi doctoriţă! Lucrul acesta îl conştientizezi mult mai târziu însă. Vrei să ajuţi, vrei să faci bine, iar asta o poţi face în diverse modalităţi, dar, la un moment dat, simţi chemarea pentru ceva. Asta am simţit eu, chemarea pentru medicină, de prin clasa a VIII-a. Nu am medici în familie, n-aveam cum să îmi dau seama ce înseamnă să fii medic, dar am simţit că mi-ar plăcea. A fost un risc, dacă e să fim sinceri, fiindcă puteam să-mi dau seama mai târziu, când ajungeam la facultate, că nu-mi place medicina. Dar mi-a plăcut şi am realizat că fac acest pas cu sufletul şi că o să-mi iasă.

Şi se pare că mi-a ieşit.

La început a fost doar: îmi place, dar fără să-mi dau seama la ce mă înham mai târziu, ce eforturi trebuie să depun şi ce înseamnă să fii medic.

Dacă n-ar fi fost medicină ce ar fi fost?

Dr. Loredana Mitran: Nu mă văd făcând altceva.

Când v-aţi dat seama ce înseamnă, de fapt, medicina?

Dr. Loredana Mitran: În momentul în care am avut dreptul de parafă de medic specialist. Practic, atunci când eşti pe propriile picioare, când nu mai este în spatele tău acel formator care să îţi confere siguranţa şi să verifice dacă ai făcut bine ce ai făcut. Ca rezident, ca student, nu e nicio problemă, eşti încurajată de ei, faci absolut orice. În momentul în care răspunzi, eşti tu şi parafa ta, când nu mai este cineva în spate, care să te corecteze şi atunci când strigi help!, să fie lângă tine, atunci conştientizezi ce răspundere ai şi ce dimensiuni are aceasta. De tine depinde, poate, viaţa pacientului.

Dar, până atunci, e foarte uşor. Operam, ca rezident, cu profesorul la uşă şi aveam o siguranţă extraordinară, pentru că ştiam că, în momentul în care mi se întâmpla ceva strigam şi lângă mine era domnul profesor sau un asistent care mă ajuta. În momentul în care rămâi pe parafa ta, atunci lucrurile se schimbă radical.

În afară de acest sentiment copleşitor de responsabilitate, ce se schimbă de fapt?

Dr. Loredana Mitran: Se schimbă foarte multe lucruri. Eu am conştientizat această răspundere în momentul în care am început gărzile. Atunci când eşti medic tânăr într-o secţie, desigur, există nişte veterani acolo care sunt în spatele tău, chiar dacă tu ai răspunderea. Dar, în momentul în care eşti singur în gardă, conştientizezi cel mai bine că de acele secunde în care iei hotărârea de diagnostic, de tratament, de intervenţie chirurgicală, o să depindă viaţa unui om. Atunci nu mai este nimeni în spatele tău.

Cum aţi ales specialitatea?

Dr. Loredana Mitran: Când am dat examenul de rezidenţiat, totul era împărţit în specialităţi chirurgicale şi medicale. La specialităţi chirurgicale a fost o concurenţă extraordinar de mare. Au fost 12,7 pe loc, la nivel naţional.

Eu şi soţul meu am fost aceeaşi generaţie, am fost promoţia a 3-a a Facultăţii de Medicină din Constanţa şi, din acea promoţie, a trecut examenul doar o mână de oameni. Aveam poziţia 64 din 106 şi la acea poziţie trebuia să decid ce specialităţi aş fi putut alege.

Prima opţiune, recunosc, nu era O.R.L., ci Chirurgia plastic, care nici măcar nu era specialitate atunci. A 2-a a fost O.R.L.-ul, erau cinci locuri disponibile la nivel naţional şi se vede că am avut noroc. Când am ales O.R.L.-ul, mă gândeam că este o specialitate pentru femei, o specialitate uşoară. Pentru că în timpul studenţiei, în cele câteva luni de practică, nu poţi să cuprinzi toată specialitatea. De acest lucru mi-am dat seama în perioada de rezidenţiat, dar nu-mi pare rău că am făcut această alegere. Cred că, dacă ar fi să dau din nou rezidenţiatul, aş alege aceeaşi specialitate.

Care a fost cel mai complicat caz sau primele trei cele mai complicate care vă vin în minte acum?

Dr. Loredana Mitran: Cazurile în care îţi depăşeşti limita de competenţă şi o depăşeşti nu pentru că ai vrea, ci pentru că eşti nevoit. Au fost, recunosc, câteva cazuri foarte dificile, pentru că nu aveam posibilitatea să colaborez cu specialitatea care ar fi trebuit să preia cazul. Nu contează care sunt motivele, dar, în momentul în care ai un astfel de caz, te gândeşti în felul următor: pentru acel pacient trebuie să faci tot ceea ce ştii, dar, când îţi depăşeşte limita de competenţă, trebuie să faci tot ceea ce poţi pentru ca acel pacient să beneficieze de ce e mai bun, ca să trăiască. Este o senzaţie foarte ciudată, faci ceea ce ştii şi ce ţine de specialitatea ta; în momentul în care ţi-ai depăşit limita de competenţă, ai senzaţia poate că eşti un pic Dumnezeu. Este o senzaţie ciudată, e greu de explicat, pentru că ştii că undeva un coleg poate să facă acel lucru mult mai bine decât tine şi pacientul să beneficieze de un serviciu medical mai bun, dar nu ai posibilitatea să-l trimiţi la acel coleg. Până acum, tot ceea ce am făcut prin depăşirea limitei de competenţă a mers perfect.

Cum se simte acum, dacă mă întorc la unul dintre primele dumneavoastră răspunsuri, această plasă de siguranţă, specialistul la care vă raportaţi? Cum se simte acum rolul specialistului la care se raportează ceilalţi? Cum e rolul de mentor?

Dr. Loredana Mitran: Cu mult drag şi cu o plăcere extraordinară ajut colegii mai tineri, ajut colegii care fac gărzi. De ce? Pentru că şi eu am fost în situaţia lor şi eram, poate de multe ori, nemulţumită că nu mi se arăta mai mult. Nu conta care era motivul, de ce nu mi se arăta mai mult, dar acum eu sunt dispusă, pentru că am fost şi eu ca ei, să dau tot ceea ce ştiu şi să-i învăţ absolut tot ceea ce ştiu. Unii dintre colegii noştri au ales ambulatoriul, poate fiindcă n-au avut posibilitatea să intre într-un spital, dar, în momentul în care vin către noi ca să facă gărzi, nu au manualitatea noastră, nu au experienţa noastră şi, când sunt puşi în situaţii de manevre chirurgicale în cursul gărzilor, întotdeauna îi ajutăm şi eu, şi colegii mei. Îi ajutăm cu drag şi-i învăţăm. Noi suntem satisfăcuţi atunci când vedem că aceşti colegi ai noştri ştiu să se descurce, să ducă la bun-sfârşit manevre pe care, poate acum câteva luni, nu ştiau să le facă.

Desigur, te simţi extraordinar de bine să vezi că ai reuşit să înveţi pe cineva, să transmiţi mai departe din ceea ce ştii.

Aveţi copii?

Dr. Loredana Mitran: Am o fetiţă de 12 ani.

Şi către ce carieră simţiţi că se îndreaptă?

Dr. Loredana Mitran: Ca orice fetiţă, cum spuneam mai devreme, vrea să facă medicina. deci modelul funcţionează şi acum. Spre deosebire de mine, la vârsta ei, ea a văzut ce înseamnă viaţa de medic. Şi eu, şi soţul meu suntem medici de spital, facem gărzi, iar, de multe ori, copilul nostru nu avea cu cine să stea acasă când unul din noi era solicitat de colegii mai tineri în gardă şi mergea cu noi în gărzi. Fetiţa noastră ştie ce înseamnă că mami şi tati nu pot să ajungă mai repede acasă şi îi vede seara. Sau ştie să acccepte, atunci când colegii ei pleacă în vacanţe cu părinţii, iar noi spunem: o să vezi că o să mergem şi noi, dar nu putem în perioada asta!

Copilul nostru a văzut de mic ce înseamnă să fii medic şi ce sacrificii se fac, dar vrea să se facă medic. Şi pe mine asta mă încântă, pentru că ştiu că va avea în viaţă satisfacţiile sufleteşti pe care le avem noi. Orice meserie îţi oferă nişte satisfacţii, dar cred că cea de medic îţi oferă nişte satisfacţii extraordinar de mari şi, dacă o faci cu plăcere şi cu drag, nu contează cât câştigi sau poziţia pe care o ai, ceea ce contează este că, după o zi de muncă, iar într-un spital de urgenţă vorbim de muncă adevărată, vin acasă cu o linişte extraordinară şi cu acea satisfacţie că am putut să fac bine. Acest lucru vreau să-l simtă şi copilul meu. Pentru asta merită medicina! Nu contează cât efort depui, dar acea satisfacţie pe care o simţi seara este extraordinară.