Alina Gherghişan, psiholog sportiv, cu un doctorat în ştiinţa sportului, lucrează cu loturile olimpice şi naţionale de mai bine de 15 ani. În plus, Alina este formator şi lector în psihologie sportivă şi pedagogia sportului şi face parte din mai multe organizaţii naţionale şi mondiale de profil. Acum, Alina Gherghişan lucrează cu sportivii Comitetului Olimpic Sportiv Român şi îndeplineşte rolul de ofiţer de welfare.

Când, cum şi de ce ai decis să fii psiholog?

Alina Gherghişan: Mi-am ales drumul undeva pe la 2 sau 3 ani, când am ajuns prima oară la psiholog. Urma să trec printr-un test de evaluare a nivelului de inteligenţă. Încă de la 1 an şi opt luni citeam, descoperisem tainele socotitului şi se pare că eram înfricoşătoare pentru cei din jur.

Vorbim acum despre anii '80, când se vorbea puţin despre copiii supradotaţi; informaţia era limitată şi existau tot felul de credinţe, legende şi mituri în jurul subiectului. Unul dintre mituri spunea că un copil inteligent moare devreme.

Pentru mine, această primă intrare în cabinetul psihologului părea a fi ceva înfricoşător, până ce am păşit pur şi simplu înăuntru, unde totul era foarte colorat. Psihologul mi-a întins testul, iar frica a dispărut. Când am ieşit din cabinet, i-am spus mamei că vreau să devin testatoare, iar mama a înţeles că vreau să devin taxatoare. Desigur, mi-a luat ceva timp să-i explic că voiam, de fapt, să devin psiholog.

Presiunea de a fi copil supradotat a fost mare. Toată lumea avea aşteptări, greşeala era inacceptabilă, iar progresul trebuia să fie permanent.

Tata era şi a rămas antrenor. Oaza mea de libertate şi de bucurie era în mediul sportiv. Patinam cu orele, iar senzaţia de libertate pe care o aveam patinând era unică. Vara, stăteam cât era ziua de lungă pe terenurile de tenis. Mă simţeam conţinută şi fericită în mediul sportiv, printre sportivi, printre antrenori. Acolo era universul meu de magie, dar eram în continuare ancorată şi fascinată în tot ceea ce însemna cunoaştere şi ştiinţă. Mama era învăţătoare atunci, iar în casă aveam o grămadă de cărţi de psihologie şi pedagogie pe care le studiam cu nesaţ.

Cumva, cred că nu mi-am dorit şi nu am ales nimic altceva în afară de a fi psiholog sportiv, pentru că psihologia şi sportul mă definesc şi mă fac un om complet.

Care sunt primele trei lecţii de viaţă pe care le-ai învăţat în facultate, în interacţiunile cu profesorii?

Alina Gherghişan: Am avut privilegiul de a avea în facultate profesori de renume, precum Zlate, Golu sau Mitrofan, extrem de riguroşi şi cu un nivel de cunoaştere şi cultură impresionant. Am făcut parte dintr-o generaţie de studenţi cu obiective clare şi cu standarde bine definite de etică şi performanţă. Pentru mine, facultatea a reprezentat, în primul rând, contextul în care am învăţat ce să studiez, cum să studiez, unde să caut şi ce înseamnă o sursă ştiinţifică de calitate. De asemenea, mi-am dezvoltat abilităţile de viaţă.

Pe întreg parcursul facultăţii, am lucrat cu normă întreagă, deşi studiam la zi, şi a trebuit să îmbin eficient cele două activităţi. Am găsit deschidere în respectarea strictă a regulilor, dar cu adaptarea condiţiilor la fiecare dintre noi. Recent, la o conferinţă de psihologie, un fost coleg de grupă din facultate povestea audienţei că nu-şi aminteşte să fi făcut vreun proiect, referat sau să fi abordat un subiect de examen pe o altă temă în afara sportului de performanţă, ceea ce este adevărat.

Marile lecţii de viaţă însă nu cred că au venit în facultate, ci pe teren, în interacţiunile efective cu sportivii şi antrenorii. Unul dintre cei care mi-a oferit cele mai multe lecţii de viaţă a fost prof. Pierre de Hillerin, care mi-a fost superior şi mentor timp de mai bine de 10 ani.

El m-a învăţat că presiunea este un privilegiu. Mi-a pus aripi şi m-a lăsat să mă lovesc, să cad, să mă prăbuşesc, ca să pot învăţa să zbor. M-a ajutat să înţeleg eficienţa interdisciplinarităţii şi complexitatea sistemului bio-psiho-social care este omul.

Cum ai avut privilegiul de a lucra cu Comitetul Olimpic? Ce ai învăţat de la ei?

Alina Gherghişan: Drumul către Comitetul Olimpic a fost pas cu pas, cu răbdare şi fără aşteptări, doar cu obiective clare.

În 2004 lucram în Ministerul Sportului ca instructor sportiv şi organizam evenimente sportive. Eram cea mai tânără de pe etajul 7 şi, lunar, federaţiile trebuia să-şi ridice de la Institutul Naţional de Cercetare pentru Sport (INCS) exemplarele din Ştiinţa Sportului, la care erau toate abonate.

Într-o zi de octombrie, am fost trimisă eu să le ridic şi, la întoarcere, în tramvai, am desfăcut unul dintre pachete, să citesc revista. Pe copertă era listat comitetul ştiinţific, iar primul nume era cel al prof. Pierre de Hillerin. În momentul acela, mi-am imaginat un personaj între prof. Mielu Zlate şi Sigmund Freud, un fel de imagine ideală a modelului meu. Când am revenit la minister, am început să spun în stânga şi în dreapta cât îmi doresc să lucrez la INCS. Nu m-a luat nimeni în seamă, dar, pentru că eram cu fiecare zi mai insistentă, ministrul de atunci l-a sunat pe Pierre să-l întrebe dacă mă primeşte la un interviu.

Interviul nu a decurs aşa cum mă aşteptam; Pierre m-a respins cu toată fiinţa lui şi m-a asigurat că locul meu nu este acolo. Însă, am continuat să merg la institut după ce-mi terminam sarcinile la locul de muncă. Îmi plăcea la nebunie atmosfera, erau multe departamente, cu câte 5-6 cercetători. Studiau, se consultau, întotdeauna erau discuţii interdisciplinare, erau mereu orientaţi spre soluţii în beneficiul sportului şi sportivilor. M-au adoptat cei din Departamentul de Metodologie şi mă lăsau să asist, să citesc, să fac parte din lumea lor. La o lună distanţă, s-a organizat o şedinţă şi întâmplarea a făcut să fiu şi eu acolo. Colegii m-au luat şi pe mine, omiţând faptul că nu fac parte din colectivul institutului, iar când Pierre m-a văzut, m-a recunoscut şi mi-a propus să fiu voluntar pentru 6 luni. Am acceptat cu bucurie şi, după finalizarea perioadei de voluntariat, mi-a oferit postul de tehnician III (muncitor necalificat), cu condiţia să nu-mi fac iluzii că voi fi vreodată psiholog sportiv şi cu interdicţia de a interacţiona cu psihologii sportivi care erau patru la acea vreme.

Drumul de la muncitor necalificat, la muncitor calificat şi apoi asistent cercetare şi ulterior Cercetător ştiinţific III a însemnat examene la fiecare 6 luni şi obligativitatea de a învăţa biomecanică, fiziologie, teoria antrenamentului sportiv şi nu numai. Locul meu era în biometrie, lucrând cu aparatele pentru antrenamentele complementare, până în 2006, când printr-o conjunctură, a fost nevoie de un psiholog sportiv la fotbal şi am fost alocată eu. De la fotbal, am trecut la toate loturile de rugby unde am învăţat mare parte din ceea ce ştiu şi unde am făcut cele mai multe greşeli, apoi atletism, gimnastică artistică, judo, scrimă, mai întâi sabie, apoi sabie şi spadă, toate loturi naţionale şi olimpice. Am crescut împreună cu cei mai valoroşi şi longevivi sportivi ai României, ne-am sprijinit pentru a fi cea mai bună variantă a noastră în fiecare zi. Viaţa lor a fost şi viaţa mea, fără să mă asociez vreodată performanţei lor. Ei sunt actorii care reuşesc să pună în scenă ceea ce o echipă interdisciplinară, anturajul, creionează, planifică, pregăteşte, calculează, adaptează. Antrenorul este programatorul, iar ceilalţi fac parte din sintaxă. Fiecare are rolul lui, iar sportivul este cel care rulează toate procesele şi le arată lumii.

De la institut la Comitetul Olimpic Sportiv Român (COSR) a fost un singur pas. Eu îmi doream ca psihologia sportului să-şi aibă locul şi rolul bine meritate, îmi doream ca moştenirea lăsată de prof. Mihai Epuran să meargă mai departe, îmi doream ca sănătatea şi bunăstarea psihologică să fie percepută ca fiind la fel de importante ca sănătatea fizică pentru o performanţă adecvată. În 2016, echipa Mihai Covaliu şi George Boroi a definit ca strategie a COSR necesitatea introducerii echipelor interdisciplinare şi întărirea rolului membrilor colectivului tehnic. Astfel, în 2018 am venit alături de ei şi am găsit la COSR tot sprijinul necesar şi toată deschiderea în acest sens. Forumurile anuale de psihologie sportivă au devenit o tradiţie din 2018, există un Grup de lucru pe Sănătate Mintală şi Safeguarding, există colaborări strânse cu comunitatea internaţională şi, mai ales, cea europeană. Strategia lor a fost în concordanţă cu cerinţele actuale la nivel internaţional, când, pentru prima oară, la Jocurile Olimpice s-a definit rolul Ofiţerului de welfare ca parte a delegaţiei olimpice a fiecărei ţări participante.

Dacă la INCS am învăţat cum să faci parteneriat în drumul către performanţă, cum să fii parte din echipa interdisciplinară şi cum să însoţeşti sportivii în îndeplinirea destinului pe care şi l-au ales, la COSR am învăţat cât de greu este să fii de cealaltă parte, unde trebuie să faci ca mecanismul să funcţioneze ca un ceas elveţian. Tot la COSR am învăţat ce înseamnă să acorzi sprijin şi să susţii fără să constrângi şi bucuria pură de a fi în umbra performanţei fără ca cei din prima linie să fie conştienţi de asta. Colegii mei depun o muncă titanică pentru ca sportivii noştri să aibă şansa de a străluci.

Cum arată rolul psihologului sportiv?

Alina Gherghişan: Rolul psihologului sportiv este important, chiar şi în condiţiile în care sportivii sunt consideraţi determinaţi, cu obiective clare şi puternici. Acesta poate fi comparat cu un antrenor care trebuie să antreneze abilităţile mintale ale sportivilor la diferite niveluri: de bază, specifice disciplinei sportive şi specifice nivelului de performanţă şi solicitărilor. Pregătirea psihologică face parte din pregătirea sportivă şi trebuie periodizată în interiorul macro-ciclului, deoarece fiecare mezo-ciclu şi etapă are alte solicitări şi deci, există alte nevoi de pregătire sau suport psihologic.

Psihologul sportiv lucrează direct cu sportivii pentru a le îmbunătăţi abilităţile mintale, cum ar fi concentrarea, rezilienţa şi gestionarea stresului. În acelaşi timp, colaborează cu antrenorii pentru a facilita relaţia eficientă antrenor-sportiv şi pentru a oferi suport în momentele de criză şi conflict. Psihologul poate lucra şi cu părinţii şi alte persoane semnificative din viaţa sportivilor pentru a asigura un mediu de susţinere. De asemenea, oferă suport sportivilor retraşi din activitate în tranziţia către viaţa de după cariera sportivă şi colaborează cu manageri şi alţi specialişti pentru a crea un mediu optim pentru performanţa sportivă.

Abordarea holistică a psihologului sportiv include suport în mediul sportiv real, crearea unui climat sportiv sănătos şi corect, şi suport în drumul către îndeplinirea destinului de performanţă ales. Lucrează pentru a construi echipe coezive şi pentru a crea un mediu sportiv sigur. Suportul oferit este orientat pe problemă şi soluţie, abordând problemele sportivilor cu soluţii specifice şi personalizate. Psihologul sportiv antrenează, de asemenea, antrenorii în aspecte psihologice pentru a îmbunătăţi performanţele sportivilor şi/sau echipelor lor.

Statisticile arată că 84% dintre medaliaţii olimpici la două ediţii ale Jocurilor Olimpice au colaborat cu un psiholog sportiv. Psihologii sportivi sunt de obicei parte din colectivul tehnic la nivel de elită, iar experienţa pozitivă este atât la nivelul sportivilor, cât şi al antrenorilor. Sportivii şi antrenorii care lucrează cu un psiholog sportiv sunt mai adaptabili şi rezilienţi.

Principalele provocări ale unui psiholog sportiv includ crearea de relaţii şi menţinerea credibilităţii cu sportivii, antrenorii şi colectivul tehnic. Gestionarea eticii şi confidenţialităţii este esenţială, având în vedere relaţiile strânse cu multiple părţi interesate. De asemenea, psihologul sportiv trebuie să facă faţă problemelor de comunicare inter-departamentală şi conflictelor, să înţeleagă şi să simtă cultura sportivă, care este deseori volatilă şi imprevizibilă, şi să reziste presiunilor externe şi interne.

Psihologul sportiv îndeplineşte roluri multiple. Acesta oferă o multitudine de servicii, inclusiv diagnostic şi evaluare, testare, intervenţii, consiliere, consultanţă şi servicii clinice. Serviciile de suport includ  asistenţă psihologică în ceea ce priveşte modificările psiho-comportamentale, întărirea performanţelor, dezvoltarea stilului de viaţă, planificare şi suport, şi creşterea calităţii abilităţilor în sport.

Psihologul sportiv nu se rezumă doar la interacţiunea cu sportivii, ci include şi colaborarea cu antrenori, părinţi, alte persoane semnificative, sportivi retraşi din activitate, manageri şi alţi specialişti, facilitând o relaţie eficientă între aceştia şi oferind suport holistic pentru a asigura performanţa sportivă optimă.

La  nivel de înaltă performanţă, solicitările psihice şi fizice intense impuse sportivilor reprezintă un aspect unic al unei cariere sportive şi acestea pot creşte susceptibilitatea acestora la anumite probleme de sănătate mintală şi comportamente de asumare a riscurilor. În plus, anii de vârf competiţionali pentru sportivii de elită tind să se suprapună cu vârsta de vârf pentru riscul de apariţie a tulburărilor mintale. Pe lângă stresul fizic şi de competiţie, sportivii de elită se confruntă cu o gamă unică de factori de stres în mediul de antrenament, inclusiv presiunile unui control public sporit prin media mainstream şi social media, reţele de sprijin limitate din cauza relocării, dinamica de grup în sporturile de echipă şi potenţialul de accidentare care poate pune capăt carierei prematur, dar şi întoarcerea în sport  după accidentare. Modalităţile prin care sportivii evaluează şi se confruntă cu aceşti factori de stres pot fi un determinant puternic al impactului pe care îl au factorii de stres atât asupra sănătăţii mintale, cât şi asupra succesului lor sportiv.

Tot în sfera responsabilităţilor psihologului sportiv intră şi tranziţia sportivilor de la cariera sportivă, la viaţa reală, unde provocările sunt majore.

În pregătirea şi pe parcursul Jocurilor Olimpice Paris 2024, rolul meu în calitate de psiholog sportiv şi Ofiţer de welfare este de a asigura suportul necesar pentru sportivii noştri, antrenori şi echipele tehnice, într-o manieră holistică şi sustenabilă, care nu se rezumă doar la momentele competiţionale.

Ciclul cvadrenial de pregătire pentru Jocurile Olimpice include mai multe faze specifice, fiecare cu priorităţi şi obiective clare. În perioada de 2-3 ani de pregătire înainte de jocuri, accentul este pus pe bunăstarea psihologică, cu focus pe persoana sportivului, nu doar pe performanţele sale sportive. În această fază, sprijinim sportivii prin diverse programe menite să le îmbunătăţească abilităţile, să le dezvolte competenţele emoţionale şi să stabilească paşii necesari pentru atingerea obiectivelor. Programele de psihoeducaţie, workshop-urile, mesele rotunde şi asistenţa psihologică continuă sunt instrumentele prin care creştem rezilienţa sportivilor şi asigurăm o refacere psihologică optimă. De asemenea, ne concentrăm pe crearea unui mediu sportiv sănătos, sustenabil şi sigur din punct de vedere psihologic, eliminând factorii stresori nenecesari şi gestionând stresul, presiunea şi frica de greşeală.

În timpul Jocurilor Olimpice, principalele provocări sunt legate de gestionarea presiunii, aşteptărilor, expunerii media, volatilităţii emoţionale şi potenţialelor conflicte. Suportul se va concentra pe prevenirea dezechilibrelor care pot apărea, gestionarea situaţiilor de criză şi/sau conflict şi recadrarea unor evenimente stresante pentru a menţine echilibrul emoţional al sportivilor.

Greul nu se termină odată cu încheierea Jocurilor Olimpice. După eveniment, trebuie gestionată tranziţia eficientă către un nou ciclu de pregătire sau către viaţa de zi cu zi. Acest lucru implică stabilirea unor noi obiective, gestionarea dezechilibrelor emoţionale post-eveniment, redefinirea şi reconsolidarea relaţiilor, precum şi consumarea rezultatelor obţinute într-o manieră constructivă. Este esenţial să asigurăm suportul continuu pentru sportivii noştri, ajutându-i să se adapteze şi să fie bine în orice direcţie îşi aleg pentru viitor.

În colaborare cu antrenorii, părinţii, managerii şi alţi specialişti, asigurăm un mediu propice pentru performanţă şi bunăstare, contribuind astfel la succesul TeamRomania la Jocurile Olimpice Paris 2024.

Dar, da, aşa este... Şi eu primesc de la ei un prea-plin pe care nu-l pot identifica în alt mediu sau alt context. Fiecare interacţiune cu ei (toţi oamenii implicaţi în drumul către performanţa) este o bucurie şi o bogăţie. Şi eu mă încarc de magie atunci când îi asist şi îi susţin în drumul lor şi, da, este un privilegiu să fii în umbra Olimpismului pentru că aici magia este reală, iar munca, determinarea, perseverenţa, joaca, iubirea şi sacrificiul se îmbină într-un sistem complex în care imposibilul este doar un cuvânt.