Daniela Gavankar este psiholog cu peste 20 de ani de experienţă teoretică şi practică în lucrul cu copiii cu autism. Din 2018 este profesor asociat la Universitatea „Spiru Haret”, iar, în prezent, militează pentru implicarea bărbaţilor în creşterea şi educarea copiilor băieţi.

Când, cum şi de ce ai decis să devii psiholog?

Daniela Gavankar:  Nici nu ştiu cum s-a ajuns aici. M-a fascinat psihologia în liceu, când m-am întâlnit cu ea. Dar adevărul adevărat este că, de fapt, eu am vrut să vin la Bucureşti. La Piteşti nu era facultate de psihologie şi atunci mi-a fost clar că o vreau pe asta, deşi în 1997, când am dat eu la facultate, se intra foarte greu la Facultatea de Psihologie şi trebuia să învăţ foarte bine. Şi mă supuneam unui mare risc, pentru că, la momentul respectiv, dacă nu intrai la facultate, trebuia să stai un an acasă. Nu existau facultăţile particulare. Şi am rupt cu învăţatul ca să intru la această facultate. A fost o surpriză pentru toată lumea faptul că am şi intrat, pentru că era o concurenţă foarte mare la momentul respectiv. Făceam pregătire la Piteşti cu o profesoară în care aveam foartă multă încredere. Cine făcea pregătire cu ea intra la facultate şi avea un stil de predare care era foarte dur, dar foarte logic în capul meu. Adică, cine făcea pregătire cu ea înţelegea lucrurile într-un mod în care era greu să ratezi examenul. Mă bazam atât de mult pe ea şi pe faptul că eu fac pregătire acolo. Ne dădea teste la fiecare întâlnire şi nu aveam voie să luăm sub 7. Ne spunea că, dacă luăm sub 7, nu ne mai primeşte la pregătire, pentru că ea te pregăteşte doar ca să iei examenul. Şi atunci am învăţat. Am învăţat de-am rupt, dar ştiam că o să iau.

Facultatea în sine a fost o surpriză? Ce ai găsit acolo?

Daniela Gavankar:  A fost o surpriză, dar nu una bună. Eu învăţasem foarte mult şi profesoara cu care făceam pregătire ridicase ştacheta exigenţelor foarte mult, astfel că la facultate mă aşteptam să fie cel puţin la fel de greu ca la pregătire. Şi nu a fost întotdeauna foarte complex sau foarte greu, dar mi-a plăcut foarte mult. Eram încântată că plecasem de acasă, evident, şi ajunsesem unde mi-am droit, astfel că mi-a plăcut foarte mult. Am avut media 10.

Cum ai ales drumurile ulterioare?

Daniela Gavankar:  S-ar putea să dau nişte răspunsuri care au sens în viaţa mea acum. La momentul respective, nu le înţelegeam foarte bine. Eu, în afară de faptul că am lucrat şi m-am dezvoltat în profesia aceasta foarte mult, am lucrat foarte mult cu mine. Eu îmi doream să plec de acasă, pentru că nu avusesem o relaţie foarte bună cu părinţii mei, care au fost foarte stricţi cu mine. Am lucrat 20 de ani doar cu copii cu autism, într-un program de dezvoltare personală, în care am explorat un pic cum am ajuns eu să lucrez cu ei. Am fost foarte mult canalizată pe dezvoltarea limbajului. De acolo a reieşit faptul că eu, în relaţia cu părinţii mei, nu prea am avut curajul să le spun ce vreau, ce îmi place şi atunci mi-am ales să lucrez cu o categorie de clienţi care aveau dificultăţi în a se exprima. Şi i-am luat pe cei mai grei dintre ei. Am luat copii cu deficienţe severe şi m-am concentrat pe limbaj. Misiunea mea era să-i fac pe copiii aceia să aibă o voce şi să se facă auziţi. Ceea ce este extraordinar de greu, dar am avut rezultate foarte bune. Eram cu o misiune atât de puternică şi de clară pentru mine, încât foarte repede am fost considerată un terapeut foarte bun. Aveam rezultate foarte bune. Oamenii îşi doreau să ajungă cu copiii la mine. Avusesem câţiva copii cu care avusesem rezultate foarte bune şi eram foarte determinată. Adică, cine se întâlnea cu mine mă auzea cu ce entuziasm vorbeam şi cât eram de hotărâtă să-i ajut pe copii să vorbească.

Ce ţi-a plăcut? Faptul că aveai rezultate unde nimeni nu dădea rezultate, faptul că le dădeai o voce unor copii captivi?

Daniela Gavankar: Eram bună cu copiii, oricum. Îmi plăcea să mă joc cu ei, să îi iau în serios, să ne petrecem timpul împreună. Mă jucam. Eram foarte serioasă în ce făceam, dar, pe de altă parte, copiii mă plăceau foarte tare, pentru că îi valorizam foarte mult. Îmi plăcea. În 2004, am scris un ghid pentru părinţi -  la momentul respectiv s-a numit Autism, cartea pentru părinţi. Mi-am trecut pe această carte adresa de mail.  Cartea am distribuit-o prin ţară cu ajutorul unor organizaţii de părinţi. Şi, datorită faptului că aveam adresa de mail trecută pe carte, mă solicitau foarte mulţi oameni. Cred că vreo 10 ani de atunci şi după primeam ecouri legate de cartea respectivă şi de solicitări de a vedea copii, de a lucra cu ei. Şi asta evident că-mi plăcea foarte mult. Unde nu se băga nimeni, unde nu se ducea nimeni, mă duceam eu şi-mi suflecam mânecile şi lucram cu copiii. Îmi plăcea foarte mult, îmi plăcea extraordinar de mult. Asta s-a întâmplat cred că până în 2008. Atunci am devenit şi mamă. Am născut-o pe prima mea fetiţă. Tot atunci am plecat şi în Texas ca să învăţăm despre ABA, la University of North Texas. Noi ne-am dus trei fete la început, primele trei din România, care ne-am înscris să învăţăm ABA. Am avansat foarte mult în profesia asta. Am făcut şi multă şcoală. ABA mi-a plăcut mult de tot şi mi se părea că e o soluţie foarte bună şi care mi se potriveşte foarte bine. Şi am mers în profesia asta aşa, cu pânzele sus. Deşi vreau să spun că mi se întâmplau foarte multe lucruri care nu erau deloc determinate de mine, pentru că eu, de exemplu, predau la „Spiru Haret”, la master, la clinică. Din  2018, „Spiru Haret” are la anul doi, la masterul de Clinică, un curs despre autism şi ABA, pe care eu îl ţin deja de cinci ani. Invitaţia să ţin eu cursul a fost o surpriză. Am ţinut cursuri de foarte devreme, în viaţă. Astfel că mă mai remarca câte cineva şi mă invita să fac diverse lucruri care aşa, într-un fel, simţeam că mă depăşesc ca importanţă şi care, astfel, mă determinau să fac mai mult şi mai bine, ca să nu mă simt ca o impostoare. Îmi amintesc prima dată când m-am dus la facultate, m-am întâlnit la lift cu un domn care era mult mai în vârstă decât mine. Era foarte elegant, îmbrăcat frumos, la costum, cu o servietă şi, deşi aveam 40 de ani, părea că sunt mult mai tânără decât el. M-a lăsat să intru prima în lift şi am ajuns la etajul la care aveam treabă amândoi şi am intrat în aceeaşi sală, eu la catedră şi el în băncuţă. Pentru mine a fost aşa o încărcătură emoţională. M-a recompensat foarte mult profesia asta din toate punctele de vedere. La colegiu am crescut foarte repede şi acolo am devenit supervizor, formator, mi-am acreditat cursurile. Şi iată că şi astăzi fac asta. Predau cursurile despre autism şi ABA şi îmi place foarte mult. Când eşti de atât de mulţi ani într-o profesie, la un moment dat, ţi se întâmplă foarte multe lucruri fără să mai faci aşa mari eforturi pentru ele. Oamenii te caută, ei ştiu cine eşti, de când eşti în profesia respectivă şi nu te mai zbaţi aşa de mult ca la început ca să dovedeşti că ştii ceva. Deşi acum încep să am altă altă dificultate legată de faptul că cei care intră în profesie sunt foarte, foarte tineri şi nu mai ştiu cine e Dana Gavankar sau Anca Dumitrescu. Deja suntem bătrâne, suntem din altă eră. Mă simt ca şi cum trebuie să mă adaptez, să vin alături de ei.

Te rog să-mi spui care este cazul care ţi-a rămas în minte şi pe care n-o să-l uiţi niciodată?

Daniela Gavankar: Sunt mulţi copii cu care am lucrat. Am lucrat cu copiii la 4, 5, 7 ani, care acum sunt adulţi. Am un vecin cu care mă întâlnesc adesea şi cu care am lucrat. Cred că are douăzeci de ani. Vorbeşte foarte bine şi e un copil care s-a dus la şcoală, a terminat liceul, acum este la facultate. El a înţeles că eu fac parte cumva din trecutul lui, dar nu-şi mai aminteşte că am lucrat cu el când era mic. Însă, ştie că suntem vecini, că eu sunt interesată de viaţa lui. Şi-i place foarte mult când se întâlneşte cu fiică-mea şi vorbesc în engleză. Îi place foarte mult această limbă şi îşi caută mereu partener de discuţie. De ce îmi amintesc eu cu drag de copilul ăsta? Pentru că în ABA contează foarte mult să avem copiii motivaţi. Asta înseamnă că e o luptă a recompenselor, a găsirii acestor întăritori-motivator. Şi băieţelul acesta era pasionat de zodii. Lucru care era surprinzător şi care ne plăcea tuturor. Ne plăcea că era altceva şi îmi amintesc că eram atât de pasionată de ce se întâmpla şi de dornică să ajut, că pe unde ne duceam, plecam cu familia mea în concediu şi căutam ceva legat de zodii - pixuri, căni, umbrele, orice - luam şi aduceam să avem să-i oferim lui. Când eşti în profesia asta aşa, cu totul, visezi copii, programe, soluţii. Toată lumea ştie cu ce te ocupi şi toate discuţiile duc în direcţia acestui subiect, pentru că oamenii nu prea ştiu, dar sunt curioşi. Am mulţi, mulţi copii care m-au impactat aşa, ca şi colaborare. Am văzut multă muncă în domeniul ăsta, mult sacrificiu al părinţilor. Copii care au recuperat foarte bine, cum este acest băieţel, vecinul meu, dar şi copii care nu au recuperat şi i-am văzut devenind fizic adulţi în corpuri de copii. Şi acolo este foarte greu şi acolo se vede cu adevărat puterea acceptării. Să accepţi la un moment dat că ai un copil pe care, indiferent cât de mulţi bani ai avea sau câtă dorinţă sau câtă disponibilitate, limita lui este undeva unde tu nu mai poţi s-o împingi şi atunci să poţi să-i creezi cele mai frumoase condiţii de viaţă. Să poţi să înţelegi cu adevărat preferinţele unui asemenea copil. Am în mintea mea acum un copil cu care s-a muncit extraordinar de mult. Familia avea o situaţie financiară foarte bună şi atunci aveau o echipă mare de terapeuţi şi au încercat în toate felurile. Noi toţi am încercat în toate felurile să susţinem copilul cu coordonatori din străinătate, cu o echipă mare formată de cei mai buni terapeuţi. Şi, totuşi, nu am reuşit. Şi diagnosticul medical al copilului era foarte complicat. Dar, la un moment dat, să vezi că se instalează totuşi o linişte în familia respectivă – nu mai căutau terapeuţi. După vârsta de 14 ani a copilului, nu mai căutau terapeuţi, căutau bone bine emoţional şi care să poată să accepte copilul, să se joace, să îşi petreacă timpul cu el. Îi luaseră un câine. Era înnebunit după câini, după animale. Şi acolo am văzut o lecţie de acceptare, în care au înţeles, la un moment dat, că e foarte important ca, după ce copilul făcuse ani la rând ce i se ceruse, să facă ei deja de acum ce are nevoie cu adevărat copilul şi ce îşi doreşte. Şi aici mi s-a părut incredibil să poţi să înţelegi că până aici a fost chinul şi de-aici şi copilul acela are voie să trăiască o viaţă aşa cum poate, nu neapărat cum şi-au imaginat părinţii şi noi toţi terapeuţii.  

Unul din cinci copii la nivel european dezvoltă autism, ceea ce e foarte mult. Cum putem noi să ne pregătim pentru acceptare?

Daniela Gavankar: Ai zis 1 din 5 dezvoltă, dar, de fapt, literatura de specialitate zice că unul din 5 se naşte cu. Deci, autismul este o tulburare de dezvoltare cu care persoana se naşte şi o păstrează pe parcursul întregii vieţi. Poveştile cu ieşitul din spectru sunt poveşti. Marea provocare şi marea reuşită a vieţii alături de un asemenea copil este să-l accepţi şi să faci tot ce stă în puterile tale să-l înveţi să fie cât mai funcţional, având în vedere diagnosticul care nu o să plece de acolo, pentru că nu se vindecă. Dificultatea de acceptare o avem foarte des legat de orice fel de abatere de la ceea ce noi considerăm a fi normal. Pentru că eu mă uit la părinţii cu care interacţionez şi care au copii tipici. Părintele care îl vrea pe copil într-un anume fel şi are aşteptări foarte mari. Părintele vrea ca copilul acela să fie conform unor repere din capul lui. Şi-atunci părinţii nu mai înţeleg. Derulez acum o campanie în care ideea cea mai importantă de este că noi trebuie să învăţăm un pic despre copii, pentru că, dacă nu învăţăm, nu ştim. Oricât am zice noi că ştim să ne creştem copiii sau ştim despre copii, nu ştim. Şi atunci, neştiind nimic despre copii, avem aşteptări foarte mari. Ai aşteptări de la copilul de 3 ani să te asculte şi să fie cuminte. Maturizarea copiilor se întâmplă în jurul vârstei de 28 de ani şi tu vrei de la cel de 3 ani să fie cuminte şi să te asculte. Well, nu se va întâmpla. Românii au foarte bine fixate ideea că ştim cum să ne creştem copiii, dar, de cele mai multe ori, am avut modele păguboase de educaţie şi atunci toată ştiinţa ta e aia pe care ai primit-o de la părinţii tăi, dacă nu te dezvolţi un pic. Profesia de psiholog este foarte contestată, mai ales de oameni care nu ştiu. Oamenii, neavând niciun pic de cunoaştere legată de psihologia copilului, devin foarte repede abuzivi şi agresivi. Când cunoaşterea ta se termină repede, dar copilul greşeşte ceva, tu nu ştii despre el că e un copil, că e mic, că n-are echilibru emoţional, că n-are motricitate, că îi cade din mână şi e normal să fie aşa şi mai mult, cade cu totul - în loc să poţi să fii alături de el şi să-l înţelegi, îl cerţi, îl pedepseşti. Şi atunci oamenii devin foarte repede agresivi. Pentru că nu au cunoaştere deloc, deloc, deloc. Nu au cunoaştere şi nu au orientare către copil. Orientarea noastră este către obiecte sau către rezultate. Copilul trebuie să fie într-un anume fel sau casa trebuie să fie într-un anume fel, sau jucăriile trebuie să fie într-un anume fel. Sunt părinţi care-şi doresc de la copil să prăsteze jucăriile într-un anumit fel, iar, când acesta nu o păstrează aşa, atunci se termină cunoaşterea şi părinţii devin foarte repede agresivi. Păi, când eu nu pot să-mi accept copilul tipic, decât dacă e conform cu aşteptările mele, cum să mai accept un copil special? Un copil special deja este foarte greu de acceptat şi necesită şi foarte multă dezvoltare emoţională, dar şi foarte multă cunoaştere, pentru că nu tot ce face un copil vine din diagnostic. Nu tot ce face un copil este greşit, dar e de multe ori în acord cu vârsta la care este el. Să poţi să îţi ajuţi copilul dedicat fiind dorinţelor tale, dar şi cu un ochi pe el şi pe resursele lui, aia este ceva la care ajungem foarte greu emoţional, ca părinţi. Sigur, este foarte greu de suportat copilul cu autism cu toate comportamentele lui, pentru că el, în primul rând, te ruşinează foarte tare. Tu nu îl suporţi pe copilul tipic care face o criză, dar pe cel cu autism? Şi atunci autismul vine şi pune şi mai mare încărcătură emoţională. Greu, greu să ajungi la acceptare. Şi, oricum, românii, ca popor, sunt o naţie foarte judecătoare. Avem nevoie de multă, multă, multă psiho-educaţie. Eu fac asta. Fac psiho-educaţie în sensul în care pledez pentru a-i cunoaşte pe copii. Şi mai fac ceva - şi acum chiar că m-am îndepărtat de autism - vorbesc despre implicarea taţilor în educaţia copiilor şi, mai ales, a copiilor băieţi. Există o delăsare. Bărbaţii sunt nemulţumiţi de modul în care se dezvoltă copiii lor băieţi crescuţi de mame - ăsta e mototol, e plângăcios, e după fusta mă-sii - fără să-şi dea seama că absenţa implicării lui îl determină pe copil să ajungă aşa. Adică, o mamă îl creşte pe copilul băiat în valorile ei de mama, care se ocupă de educaţia lui, de partea emoţională. Dar un copil băiat învaţă responsabilitatea, efortul, munca, curajul, negocierea în relaţia cu bărbaţii din viaţa lui. Ori când tu, bărbat, eşti absent, consecinţa este că copilul tău băiat nu are cum să înveţe lucrurile astea, pentru că oricât de mamă ai fi tu, nu poţi să-l înveţi fotbal, nu poţi să-l înveţi să dea noroc bărbăteşte. Copiii trebuie să înveţe de la taţii lor să repare ceva, să construiască ceva, să negocieze ceva, să facă efort fizic pentru ca ei să-şi crească rezistenţa, toleranţa, curajul, forţa. Ori mamele nu predau lecţia asta a efortului. Nu e treaba lor. Nu ştiu să o facă. Bărbaţii stau deoparte şi zic că ăsta e mămos din cauza ta. Ei având responsabilităţi diferite în viaţa copiilor, mama poate să fie încă de 10 ori mai implicată, ea nu are cum să preia ce are de făcut tatăl. Deci, va fi copilul şi mai mămos dacă ea face mai mult. Şi atunci bărbaţii trebuie să se trezească. Poate nu poţi în fiecare weekend. Însă, care este datoria ta de tată, în afară de cea de a pune mâncarea pe masă? Eu îmi doresc foarte mult să fac educaţia asta a bărbaţilor şi mai ales să înţeleagă consecinţele neimplicării lor în educaţia copiilor băieţi. Pentru că ei n-au cum să înveţe de la mame bărbăţia. Indiferent cât de femeie-bărbat o fi mama.

Cu ce te mândreşti?

Daniela Gavankar: Cu copiii mei 100%. Am două fete şi un băiat al soţului. Imediat după mă mândresc cu mine în varianta în care am ajuns. Am lucrat mult şi în toate felurile, şi pe faţă şi pe dos. Cred că am făcut terapie vreo 12 ani, aşa, cu mine, ca să ajung în punctul ăsta şi să înţeleg toate lucrurile acestea. Aici vorbesc de multă cercetare, multă învăţare, mult chin, mult travaliu. Şi da, după copiii mei, sunt mândră de versiunea asta în care am ajuns.