Constantin Levaditi a fost un cercetător român naturalizat în Franţa, angajat în lupta contra virusurilor şi microbilor, din prima jumătate a secolului XX.

S-a născut pe 19 iulie 1874, în România, la Galaţi, şi a ajuns orfan de părinţi la vârsta de 9 ani, fiind crescut de sora mamei sale, lenjereasă la Spitalul Brâncovenesc din Bucureşti.

După promovarea Bacalaureatului (1892), a urmat cursu­rile Facultăţii de Medicină din Bucureşti (1892-1898), iar apoi, sprijinit de personalităţi medicale, care au intuit posibilităţile sale intelectuale, şi-a continuat studiile în străinătate şi a obţinut doctoratul în medicină la Paris în 1902, cu teza intitulată „Contribuţii la studiul mastocitelor şi al leucocitozei mastocitare” („Contributions a l’etude des Mastzeller et de la Mastzeller Leucocytose”). Iniţial a lucrat în Germania, apoi în laboratoarele Institutului Pasteur din Paris, al cărui director era Emile Roux, în laboratorul lui Ilia Mecinikov (cu origini moldovene, din familia Mileşti). A lucrat în virusologie, studiind etiologia aspectelor clinice ale sifilisului:

A pus în evidenţă treponemele în sifilisul congenital, pentru prima dată în lume.

A studiat şi identificat virusul poliomielitei, obţinând şi un vaccin antipolio.

A scris două tratate vaste consacrate virusurilor patogene.

A efectuat, o perioadă îndelungată, cercetări în tratamentul sifilisului prin chimioterapie cu mai mulţi complecşi organici ai unor metale.

În cercetarea asupra bismutului a lucrat alături de alţi cercetători ai Institutului Pasteur (Sazerac şi Nicolau), realizând preparate ca:

NEO-TREPAL, conţinând bismut metalic suspendat în glucoză pentru administrare intravenoasă şi intramusculară;

TREPOL - suspensie uleioasă de bismut pentru administrarea intramusculară;

BISMOXYL – derivat proteometalic de bismut, cu administrare intramusculară.

Cercetările acestor produse urmăresc modul de absorbţie, forma farmaceutică adecvată administrării şi mecanismul de acţiune asupra spirochetelor printr-un proces litic.

Compuşii bismutici în suspensie uleioasă au constituit cheia de boltă a chimioterapiei sifilitice.

Aceste medicamente sunt menţionate şi în Farmacopeile Române şi în alte lucrări româneşti de specialitate.

Tânărul medic a avut ca discipoli şi apoi colaboratori mari oameni de ştiinţă ai vremii, printre care: Victor Babeş, Paul Ehrlich, Emile Roux, Ilia I. Mecinikov, Karl Landsteinen şi alţii.

În 1922, a efectuat un studiu de prevenţie a sifilisului prin produsul STOVARSOL, administrat oral.

În 1931 a primit Premiul internaţional pentru chimioterapie „Paul Ehrlich” şi Medalia de Aur pentru cercetările de chimioprevenţie şi chimioterapie în lupta împotriva sifilisului.

A fost propus pentru Premiul Nobel în anul 1928, dar a primit, ca o consolare, alte premii:

  • Premier Prix, în 1922, la Expoziţia Internaţională din Strasbourg, la centenarul naşterii lui Pasteur;
  • Marele Premiu Cameron al Universităţii din Edinburgh (1928);
  • Premiul Ligii franceze împotriva pericolului venerian (1929);
  • Medalia şi Premiul „John Scott” al Universităţii din Philadelphia (1929);
  • premii decernate de academii de ştiinţă şi medicină;
  • în 1948, la propunerea fostului său elev şi colaborator Ştefan S. Nicolau, i s-a confirmat titlul de Membru de Onoare al Academiei Române.

Desigur, terapia sifilisului cu penicilină, realizare a savantului Alex Fleming (1929), a luat locul medicamentelor arsenisale, bismutice, dar Levaditi a lăsat, prin cercetările sale, cu deosebire în virusologie, lucrări de pionierat în biologia moleculară.

A încercat de câteva ori să se întoarcă în România, dar respingerea cererilor sale de a avea normă didactică la Facultatea de Medicină din Cluj, precum şi un laborator pentru cercetare l-a determinat să se întoarcă în Franţa.

A fost mobilizat în Primul Război Mondial (1914-1918) şi în Al Doilea Război Mondial (1939-1945), perioade în care a studiat flora de război, efectele diferitelor sulfamide în combaterea infecţiilor rănilor de război sau ale operaţiilor.

A demonstrat lipsa efectelor sulfamidelor pe virusuri. Organismul său, zdruncinat de vârstă, de muncă excesivă şi de privaţiunile războiului, a dat semene de alarmă prin crize de ulcer, care la investigaţii radiologice urmate de operaţie au arătat prezenţa unui cancer cu metastaze.

A decedat în dimineaţa zilei de 5 septembrie 1953, fiind înmormântat pe 8 septembrie 1953 în cimitirul Montparnasse din Paris, fiind condus de numeroşi oameni, printre care savanţi din toată lumea.

Constantin Levaditi, medic, savant, cercetător neobosit, filozof, iubitor de arte, şi-a câştigat dreptul la recunoştinţa umanităţii, iar modesta noastră prezentare şi-a dorit să fie un omagiu adus acestui corifeu al Panteonului oamenilor de ştiinţă români.