Dr. Ema Mitrache este medic specialist O.R.L. Spune că, în meseria pe care o face, este foarte important să folosească un limbaj simplu atunci când li se adresează pacienţilor, aşa încât aceştia să înţeleagă cu ce afecţiune se confruntă. Dr. Mitrache este pasionată de ciclismul de anduranţă.

Când, cum şi de ce aţi decis să deveniţi medic?

Dr. Ema Mitrache: Pentru mine a fost o alegere destul de uşoară, pentru că şi tatăl meu este medic şi a mers mai departe din generaţie în generaţie, pentru că atunci când eram mică mă lua destul de des cu el la facultate şi nu mi-a displăcut ce am văzut acolo. Am avut ceva tendinţe prin liceu, de a nu mă mai face medic şi a face pian de performanţă. Nu ştiu ce m-a deturnat. Poate pentru că mi-a plăcut dintotdeauna să citesc, să asimilez informaţie. Am fost unul din copiii aceia care stăteau cu cartea în mână când erau acasă. Eu am făcut de mică pian, m-au dat părinţii la pian de când aveam 3 ani şi am făcut în mod intensiv acest instrument, până când, în clasa a 9-a, a10-a, a trebuit să decid încotro mă duc. Nu puteam să mă axez pe amândouă. Am decis pian într-a zecea şi am început să fac pregătire intensă pe partea asta tehnică până când, în clasa a XI-a, mi-am dat seama că îmi lipseşte foarte mult pusul minţii la contribuţie din punct de vedere literar, adică al cititului, al învăţatului. Şi atunci am zis că nu mai vreau pian, gata! Iniţial, am vrut să dau şi la Drept, apoi am zis că dau la Arhitectură şi, până la urmă, pe la sfârşitul clasei a unsprezecea, m-am apucat de învăţat pentru admiterea la Medicină.

Ce specialitate avea tatăl dumneavoastră?

Dr. Ema Mitrache: Tatăl e medic de familie şi atunci le-am văzut pe toate, de la patologii acute – adică, de când veneau pacienţii grav bolnavi la el şi-i trimitea la camera de gardă, până la patologii cronice. Dar e din categoria medicilor de familie care nu doar dau trimiteri către medici specialişti, ci, mai întâi, încearcă să-i trateze el şi, dacă nu funcţionează tratamentul, atunci îi trimite mai departe.

De ce nu aţi ales medicina de familie? De ce aţi ales O.R.L.?

Dr. Ema Mitrache: La alegerea specialităţii, O.R.L. era pe aceeaşi linie cu medicina de urgenţă şi cu ATI şi am zis că ce îmi iese prima oară pe gură acolo o să mă duc, pentru că nu puteam să mă decid între toate cele trei. Cred că, până la urmă, O.R.L. am ales, pentru că are şi parte chirurgicală, dar are şi parte medicală. Adică, poţi să tratezi şi doar cu pastile, dar poţi să şi operezi. Şi nu doar că poţi să şi operezi, dar ai parte şi de urgenţe, urgenţe adevărate, urgenţe reale. Legat de urgenţe mi-am dat seama mai târziu, făcând rezidenţiatul. Am vrut să am o portiţă în cazul în care nu mai am nevoie de adrenalină în viaţa mea, să pot să fac un pas înapoi. Adică, să fie această portiţă deschisă cumva. Asta a fost la bază.

Ce v-a plăcut din ce aţi văzut, de-a lungul timpului, la tatăl dumneavoastră în cabinet?

Dr. Ema Mitrache: Cel mai mult mi-a plăcut că le explica pacienţilor „pe româneşte” ce aveau. Adică, n-a folosit niciodată termeni medicali, un continuum de termeni medicali în care pacientul se uită, face ochii mari şi întreabă „Am cancer?”. Şi, de fapt, avea o pneumonie. Aşa le spun şi eu astăzi pacienţilor: în loc de Trompa lui Eustachio le spun ţeava care leagă urechea de nas. Adică, cred că acesta a fost cumva impactul cel mai mare: că omul trebuie să înţeleagă că neutoliţii sunt nişte biluţe de calciu şi atât. A fost legătura aceasta simplă, umană. Şi am avut norocul că, de-a lungul facultăţii, Universul a făcut în aşa măsură, încât am avut numai mentori care au vorbit „pe româneşte” şi care mi-au influenţat empatia faţă de pacient.

Care este cazul pe care n-o să-l uitaţi niciodată?

Dr. Ema Mitrache: Cred că sunt două. Unul mai vechi, chiar din primii ani de rezidenţiat, în care am avut un tânăr de 20 de ani, care avea un cancer de laringe şi care, datorită dedicării mentorului cu care am lucrat eu, a scăpat şi ani buni de zile mai încolo e bine. Şi a fost impresionant să îl văd – era puţin mai mic ca mine - cu aşa patologie. Al doilea caz, foarte impresionant, a fost un caz venit în urgenţă. A intrat în stop cardio-respirator din cauza unui cancer laringian şi căruia a trebuit să-i facem traheotomie - adică gaură în gât - jos, la camera de gardă, pentru că pierdeam prea mult timp dacă mergeam cu el până în sala de operaţie. Şi nu doar că a supravieţuit, dar a fost decuplat de la aparate şi conştient,  cooperant şi a plecat pe picioarele lui acasă.

Cum arată sentimentul medicului specialist, care cumva poate să şi anticipeze deznodământul unor diagnostice, în momentul în care se întâmplă aşa ceva?

Dr. Ema Mitrache: Nu se poate explica în cuvinte. Am mai încercat să vorbesc cu o colegă, să-i explic ce am simţit şi ce n-am simţit. Ce s-a întâmplat atunci, pe loc, a fost că trebuie să facem ceva, altfel moare. M-am gândit că trebuie să fac ceva, că altfel moare pacientul şi eu n-am făcut nimic şi nu ştiu dacă aş fi putut să trăiesc cu asta. Şi efectiv iei decizia şi încerci să faci ceva. Cred cu tărie acum, mai târziu, că trebuie să ai o latură în care să poţi să iei o decizie atât de grea şi să o duci până la capăt şi să nu te blochezi. Pentru că blocajul medicului duce la decesul pacientului. Ulterior, au fost câteva zile de şoc existenţial, în care tot mă gândeam dacă am făcut bine, n-am făcut bine, trebuia totuşi să pierd vremea să mergem la blocul operator, nu trebuia să pierd vremea? Trebuia să fac incizia mai mică? Mai mare? Adică, tot felul de semne de întrebare. Într-un final, decizia s-a dovedit a fi una bună, că toate lucrurile s-au terminat cu bine, dar este o bătălie interioară pe care o dai cu tine. Eu am vorbit cu soţul meu şi i-am explicat tot ce simt şi el tot timpul zice „dacă nu erai acolo, murea”.

Cum reuşiţi să faceţi separarea? Adică, să lăsaţi deoparte emoţiile atunci când ele vă copleşesc?

Dr. Ema Mitrache: Cred că asta vine cu experienţa. De-a lungul rezidenţiatului - eu am fost rezidentă pe secţie de chirurgie oncologică - am văzut foarte, foarte multe cazuri depăşite şi foarte multe afecţiuni complicate şi complexe. Cred că au fost două lucruri care m-au ajutat foarte mult: faptul că şi soţul meu este medic şi am reuşit să vorbesc cu el acasă şi să explic, adică înţelegea în cuvinte medicale ce am văzut, ce am făcut; şi faptul că am avut suportul lui şi tot timpul m-a ghidat emoţional. Cred că trebuie să îţi găseşti o activitate prin care să-ţi descarci toate emoţiile negative, ca să le pui în colţişor şi să nu te mai gândeşti la ele. Eu am descoperit în rezidenţiat activitatea de „biciclit”, de a merge cu bicicleta, dar nu aşa, 10 - 20 km,  ci câte 100, 200, 300 de kilometri. Se numeşte ciclism de anduranţă. Mi-am dat seama că, în momentele acelea, în care mergi 100 - 200 de kilometri, pedalezi 8, 10, 12 ore, eşti cu grupul, dar cel mai adesea eşti cu tine. Şi stând cu tine, poţi să-ţi faci ordine în gânduri şi să-l pui pe fiecare în câte o cutiuţă. Şi le pun undeva, ca să ştiu mai târziu de unde să le accesez. Inclusiv gândurile negative. Adică, încerc să le analizez în liniştea aia. Le analizez, trag linie şi le-am pus la locul lor. E un lucru pe care l-am învăţat în ani de zile. Nu mi-a explicat nimeni cum. Primele dăţi când am fost copleşită de cazuri am avut zile când n-am mâncat. Era prea mult pentru a putea procesa.

Când aţi fost ultima dată într-o cursă de ciclism?

Dr. Ema Mitrache: Sâmbăta trecută. Într-o cursă de ciclism îţi dai afară toţi nervii, că nu ai ce să faci. Legat aşa de gânduri, foarte des folosesc ca mijloc de transport bicicleta. Şi când aveam zile foarte, foarte grele, în loc să vin să-mi descarc furia acasă, pe pisică, pe soţul meu, pe lucruri de prin casă, mi-am descărcat supărările în pedale. Şi atunci dădeam şi scoteam din mine, îmi creştea pulsul, transpiram şi ajungeam acasă tot un zâmbet, pentru că, practice, toată supărarea aia se ducea undeva. Se eliminat.

Când aţi cântat la pian ultima dată?

Dr. Ema Mitrache: De mult. Ne-am luat pian. Pianul adevărat este acasă la părinţii mei, dar aici, în Bucureşti, mi-am luat o orgă electronică care, săraca, stă în spatele patului cred că de 3 - 4 ani.

De ce se petrece această detaşare de pasiunile adolescenţei?

Dr. Ema Mitrache: Chiar nu ştiu. Noi avem şi 4 - 5 chitări acasă. La început, ne-am apucat împreună să facem muzică acasă. Dar, de la o vreme, poate de prea multă muncă, tot ce îţi doreşti este să vii, să mânânci, să faci un duş, să mai stai puţin de vorbă şi după aceea să te culci ca să poţi să o iei de la capăt.

Şi cu Arhitectura?

Dr. Ema Mitrache: Arhitectura şi Dreptul au fost doar nişte momente de viaţă, tot în ideea în care nu îmi place să-mi las mintea să se odihnească. În ceea ce priveşte activitatea mea medicală, îmi place să fiu la curent cu toate legile, cu tot ce este scris pe hârtie legat de activitatea de gardă, de activitatea de consultaţii. Un om care ştie legea, practice, are informaţia corectă la îndemâna lui. Şi, atunci, cu partea asta am rămas un pic legată. Dar, cred că aceasta este datoria fiecărui om în cee ace priveşte jobul lui, să ştie pe ce se bazează scriptic jobul şi de acolo să-şi contureze activitatea.

Cui lăsaţi mai departe pasiunea pentru Medicină?

Dr. Ema Mitrache: Studenţilor. De fapt, tuturor colegilor mai mici cu care am colaborat şi care s-au făcut colegi mari şi specialişti şi care nu se tem să mă întrebe. Şi, nu în ultimul rând, studenţilor de la Medicină, pentru că am un contract cu o organizaţie de pregătire pentru examenul de rezidenţiat şi fiecare rezident sau specialist dintr-o anumită specialitate ţine cursuri de pregătire pentru examenul de rezidenţiat din specialitatea respectivă. Şi eu ţin partea de O.R.L.. Datorită pasiunii de a vorbi, tot timpul feedback-ul a fost unul pozitiv şi am avut mulţi studenţi care mi-au scris apoi că şi-au ales O.R.L., doar pentru că au înţeles o materie foarte grea, spusă în cuvinte foarte uşoare.

Cu ce vă mândriţi?

Dr. Ema Mitrache: Mă mândresc cu nişte părinţi uimitori, care au făcut tot posibilul să ajung unde sunt, cu o viaţă liniştită, în sensul în care e la locul ei. E timp şi de muncă, dar este timp şi de prietenii. Mă mândresc cu o pisică. Îl cheamă domnul Costel. Este un tomberonez, alb cu negru, luat tot de pe la spital, când era mic. Dar e de o frumuseţe ieşită din comun. Şi mă mândresc cu o relaţie fericită, o relaţie liniştită. E mult de muncă într-o relaţie în care să vii acasă şi să fie pace. E mare lucru, pentru că în jurul nostru nu prea vedem oameni care de-abia aşteaptă să ajungă acasă.