Oana Iaru este medic specialist pediatru în cadrul Institutului Oncologic din Bucureşti (IOB), afiliată Societăţii Române de Pediatrie, precum şi celei de Onco-Hematologie Pediatrică şi International Society of Pediatric Oncology from Europe.

De ce ai decis să devii medic?

Dr. Oana Iaru: Şi eu mi-am pus această întrebare, de foarte multe ori. De ce, oare, am vrut eu să devin medic? (râde) Ce pot să spun cu certitudine este că mi-am dorit, de când eram foarte mică, să fiu medicul copiilor. Cred că are legătură cu faptul că ceea ce-mi dă sens este să ajut oamenii, e ceva ce face parte din fiinţa mea. Dar nu am alt răspuns, nu m-au fascinat stetoscoapele, halatele albe sau mai ştiu eu ce e legat de meserie. Pur şi simplu, a fost o decizie care a venit din mine.

În familie nu am medici, părinţii mei sunt prima generaţie care a venit la oraş, au ales alte profesii, deci nu am avut un model direct în acest sens, dar au fost încântaţi când le-am împărtăşit decizia mea. Nu s-a îngrijorat nimeni din jur despre ce-mi doresc a face.

Poate doar tu, când ţi-ai dat seama cât de mult de învăţat ai!

Dr. Oana Iaru: Nu m-a speriat niciodată acest lucru; întotdeauna am fost foarte muncitoare. Învăţatul nu m-a descurajat niciodată. Acum, însă, dacă mă gândesc la copilul meu şi la ce şi-ar alege a face, cred că l-aş încuraja să facă ce-şi doreşte, dar l-aş avertiza asupra acestui drum, care este unul greu.

Ce-l face greu?

Dr. Oana Iaru: Efortul depus pentru a ajunge acolo. Este greu tot drumul până la a ajunge medic, lung şi anevoios, uneori frustrant pentru că facultatea durează şase ani, timp în care majoritatea colegilor din liceu deja au devenit independenţi în toate felurile pe care ţi le poţi imagina. Când termini facultatea, de-abia închei primul ciclu de învăţare şi urmează rezidenţiatul, abia apoi poţi spune că eşti medic cu acte în regulă. Dar deja au trecut 11 ani, adică destul de mult. Poate că nici măcar asta nu este partea cea mai grea, ci abia ce urmează după aceea: responsabilitatea faţă de pacienţi şi tot ce ţi se aşază pe umeri în încercarea de a face lucrurile cât de bine poţi pentru pacienţi.

Care este momentul cel mai memorabil de la primele întâlniri cu pacienţii?

Dr. Oana Iaru: Nu ştiu dacă se încadrează la momente memorabile, aşa cum le imaginezi tu, dar pot să spun că am tot felul de situaţii de bucurie din interacţiunea cu copiii. Cât m-au uimit din felul în care sunt, cu candoarea şi ingeniozitatea şi bucuria lor de a fi şi de a trăi.

De ce ai vrut pediatrie?

Dr. Oana Iaru: Cred că sunt unul dintre norocoşii care şi-a dat seama că interacţiunea cu copiii în viaţa de zi cu zi face foarte mult bine şi lumea copiilor este una cu totul şi cu totul specială.

Mă uitam în CV-ul tău şi am remarcat o slujbă la un dispecerat al unui serviciu de urgenţă. Cum te schimbă munca în acest ritm contra cronometru?

Dr. Oana Iaru: Adevărul este că nu am lucrat foarte mult şi foarte direct în zona de urgenţă, mi-am făcut rezidenţiatul într-un spital care prelua cazuri de urgenţă, dar pe cazuri de pediatrie, nu la UPU. Am trecut prin diverse formări, dar nu pot spune că am fost acolo, în prima linie. Mi se pare foarte grea această muncă şi am tot respectul şi admiraţia pentru colegii care fac asta, fiindcă este foarte dificilă şi consumatoare această muncă: cazurile se pot perinda unul după altul, viteza de reacţie trebuie să fie extraordinară, ceea ce face interacţiunea istovitoare uneori. Tot respectul pentru colegii care fac asta.

Institutul în care lucrezi acum este probabil zona cu cea mai mare suferinţă din domeniul medical. Cum ai decis să mergi la IOB şi ce te ţine acolo?

Dr. Oana Iaru: În timpul rezidenţiatului, când am făcut prima formare în oncologie, un stagiu de două luni, îmi amintesc că primul meu gând a fost să fac cumva să treacă mai repede această perioadă. Eram literalmente terifiată de acest stagiu.

Când am ajuns acolo însă, mi-am dat seama că, deşi e foarte greu, trăirile sunt mai intense şi mai adevărate, iar a fi de ajutor oamenilor de acolo, atât copii, cât şi părinţi, pentru mine a devenit ceva foarte important de făcut şi ceva ce îmi dă sens.

Este ofertant şi din punct de vedere medical, profesional, fiindcă vorbim despre patologii diverse, multe situaţii la care iei parte. Dar cred că pe mine m-a fascinat mai mult partea umană, lupta copiilor şi a părinţilor, şi faptul că, ajutându-i, munca mea este cu adevărat importantă.

Care este cazul care nu o să-ţi iasă din minte niciodată?

Dr. Oana Iaru: Sunt multe astfel de cazuri. Îmi tot aduc aminte de copii care sunt bine, de cei care nu mai sunt şi au grijă de noi de acolo, de sus. Mă gândesc la un bebeluş de două luni, pe care l-am păzit în gărzile de Sărbători de la începuturile mele în oncologie, care acum este bine, este o fetiţă foarte elegantă şi graţioasă la şi în afara cursurilor ei de balet. Mă gândesc şi la adolescenţii uimitori care se luptă cu toate dificultăţile bolii, câştigând sau nu bătălia. Îmi amintesc de Cristinica, abandonată în spital, care a rămas cu noi până când s-a mutat la îngeri. De la ea am învăţat foarte multe lucruri, noi toţi, de la felul în care se bucura de interacţiunea cu copiii, de cadouri, de atenţie, la puţina importanţă pe care o acorda lucrurilor care i se întâmplă.

Foarte multe am învăţat de la Cristinica, dar mai ales bucuria cu care interacţiona cu copiii ceilalţi din secţie sau cu adulţii.

Pare că în lupta asta împotriva bolii, între pacientul care suferă cel mai mult, părintele care e foarte încărcat de griji, medicul este cel mai detaşat. Dar ascultându-te, realizez cât de mult se implică medicii, de fapt!

Dr. Oana Iaru: Nu doar medicii, ci toată echipa medicală, infirmiere, asistente, psiholog, asistent social. Toată lumea care lucrează acolo se implică foarte mult, nu ar avea cum altfel.

De ce?

Dr. Oana Iaru: Nu poţi lucra acolo şi să rămâi detaşat. Nu există oameni care să-şi dorească să lucreze la IOB şi să o facă fix ca pe un job. Este foarte greu, probabil, şi trebuie să găseşti o motivaţie profundă în a lucra acolo. Iar cei care rămân se implică, fără îndoială. Dar, e drept că trebuie să încercăm să rămânem în afara cercului format din copil şi familie, fiindcă, dacă suntem înăuntru, doar suferim şi nu-i putem ajuta. Trebuie să găsim o poziţie intermediară, ceea ce e dificil de făcut, dar important pentru a supravieţui.

Cum te ajută sau te împiedică ceea ce trăieşti acolo în relaţia cu fiul tău?

Dr. Oana Iaru: Asta este o întrebare la care încă nu am răspuns, fiindcă sunt încă în concediul de creştere a copilului. Mărturisesc că mă gândesc cu grijă la întoarcerea mea la serviciu, fiindcă bănuiesc că îmi va fi greu şi voi face tot felul de paralelisme între copilul meu şi pacienţi.

Sper că în aceşti ani de muncă acolo am adunat înţelepciunea de a păstra echilibrul între implicare şi distanţă, adică să reuşesc să nu mă identific cu pacientul şi familia lui, ci doar să încerc să-i ajut cât de bine pot eu.

Este încă o întrebare complicată pentru mine, la care voi afla răspunsul în vara acestui an, iar, dacă voi avea nevoie de ajutor, voi apela la el pentru a depăşi acest obstacol.