Oana Trifănescu este medic primar în oncologie la Institutul Oncologic „Prof. Dr. Alexandru Trestioreanu” din Bucureşti şi şef de lucrări al Universităţii de Medicină şi Farmacie „Carol Davila” din Bucureşti, cu experienţă internaţională şi pregătiri ştiinţifice îndelungate. Este certificată ca oncolog european, prin examinare competitivă (ESMO Examination Certificate) şi membru activ al European Society of Medical Oncology – ESMO şi al Societăţii Române de Radioterapie şi Oncologie Medicală. Între anii 2010 şi 2012, a fost membru al American Society of Clinical Oncology – ASCO şi observator la Medizinische Universität Wien, Allgemeines Krankenhaus der Stadt Wien (AKH) – 2015.

Ce s-a schimbat la Oncologie în această perioadă, de pandemie, când, peste toate vulnerabilităţile pacientului, s-a adăugat şi ameninţarea infectării cu noul coronavirus?

Dr. Oana Trifănescu: Pandemia a venit cu mai multe provocări, iar prima dintre ele a fost să ţinem secţia deschisă. În general, Oncologia nu a închis spitalul şi a încercat să ofere în continuare asistenţă bolnavilor, fiindcă, din păcate, neoplazia nu aşteaptă şi nu am fi putut pune pauză, aşa cum s-a putut face în anumite specialităţi.

Terapiile au continuat, doar că totul a fost şi mai greu decât în mod obişnuit. Accesul pacientului a fost mai dificil, măsurile de siguranţă şi încercările de a menţine totul în afara riscului de a ne infecta au fost extraordinare, iar, până în luna iunie, totul se petrecea în orb, fiindcă nu se testau pacienţii pentru COVID-19. Aşa se face că primele cazuri de infectare cu noul coronavirus au apărut prin luna mai, în rândul personalului medical, care contactase boala, probabil, de la pacienţi pe care nu-i cunoşteam ca fiind pozitivi.

Pe de o parte, presiunea venea din direcţia acestui virus, despre care nu ştiam cum se manifestă şi citeam zilnic articole despre el, multe dintre ele mai degrabă provocatoare de panică, decât aducătoare de certitudini, iar, până în luna mai, totul a decurs extrem de dificil şi sub semnul incertitudinilor.

Dar am continuat activitatea, am administrat în continuare tratamente, ca şi până acum, fără vreo limitare de acces sau întreruperi. În oncologie, dacă se întrerupe tratamentul şi seria nu este făcută la timp, degeaba o faci.

Din luna iunie, lucrurile au intrat pe un făgaş mai aproape de normalitate, am început să testăm toţi pacienţii, am împărţit spitalul în zone roşii şi zone verzi, iar în zonele verzi aveam numai pacienţi testaţi pentru coronavirus şi despre care ştiam cu certitudine că sunt negativi, fiindcă, din păcate, dacă un pacient cu imunodepresie, care primeşte tratament citostatic, face infecţia COVID-19, de multe ori, dezvnodământul este unul rău.

Este cunoscut deja că, la pacientul oncologic, infecţia cu noul coronavirus aduce un exces de mortalitate şi morbiditate. Motiv pentru care, toate seriile de tratament le-am administrat, din luna iunie încoace, în absolută siguranţă, pe secţie, numai cu pacienţi testaţi.

La începutul pandemiei, toate avertismentele ne făceau să rămânem în case, să nu ne expunem, iar asta însemna inclusiv a înceta să ajungem la spital pentru testare. Iar asta a dus la un fenomen dureros, acum: o serie de cazuri oncologice au rămas nediagnosticate. Cum vedeţi dumneavoastră lucrurile?

Dr. Oana Trifănescu: Cred că problema ar trebui divizată în două direcţii, o dată pacienţii diagnosticaţi cu cancer, care erau în curs de tratament şi la care se referă primul meu răspuns; ei sunt oameni care au continuat terapia în ciuda riscurilor şi, aici, aş spune că foarte puţini dintre ei au decis să renunţe şi care au rămas acasă de frica COVID-19. Mulţi dintre pacienţi au făcut eforturile de a veni, chiar de la distanţe mari, pentru a duce la bun-sfârşit tratamentul la timp, iar noi i-am susţinut cu ce am putut, de pildă, testarea în cadrul spitalului, ori am ales scheme de chimioterapie la care să vină mai rar.

Marea problemă intervine la pacienţii care nu erau diagnosticaţi şi la care boala a evoluat în acest an, în lipsa diagnosticului şi a tratamentului. Aceştia sunt cei care au pierdut foarte mult din viaţă, pentru că au amânat diagnosticarea.

În oncologie, noi nu ne ocupăm atât cu diagnosticarea, cât cu tratamentul, fiindcă mai degrabă specialităţile medicale şi chirurgiile fac diagnosticarea şi trimit către noi pacientul.

Ce se întâmplă până să ajungă pacientul la noi vedem, din păcate, acum, când primim o afluenţă de pacienţi cu stadii meta-avansate, în III şi IV de boală. Deja au început să apară articole care spun că un an de lipsă de screening mamografic îşi pune amprenta pe diagnosticul mai tardiv al cancerului de sân. Chiar şi în ţări în care screeningul de sân este bine implementat se întâmplă aceste lucruri, darămite la noi, unde prevenţia şi modalităţie de screening sunt destul de deficitare.

Aşadar, din punct de vedere al pacienţilor diagnosticaţi, noi am încercat să-i ţinem siguri şi să ne continuăm tratamentul, în vreme ce pentru pacienţii care au dezvoltat un cancer în ulimul an, din păcate, cred că ei au avut o întârziere care, uneori, poate face diferenţa între un pacient vindecat şi unul cu un stadiu avansat de metastază.

În ce ar consta această diferenţă?

Dr. Oana Trifănescu: În timp ce pacienţii în stadiul I şi II, precum şi mare parte din pacienţii cu stadiul III de boală, cu tratament complex, adică intervenţie chirurgicală, chimio, radio-terapie, au o rată de vindecare mare, în stadiul IV, din păcate, nu putem decât să prelungim supravieţuirea şi să ameliorăm calitatea vieţii pacientului. Un astfel de pacient este vindecat extrem de rar. De obicei, un pacient în stadiul IV va căpăta rezistenţă la tratamente şi aceste lucruri se contorizează în luni. Noi contorizăm supravieţuirea mediană a pacienţilor după o curbă stabilită ştiinţific, iar concluzia este că, cu cât stadiul de boală este mai avansat, cu atât durata de supravieţuire este mai mică.

Ce se mai poate face acum? Restricţiile s-au mai relaxat, există vaccinuri disponibile, inclusiv pentru persoanele diagnosticate cu cancer. Deci, care e conduita de dorit?

Dr. Oana Trifănescu: Cred că fiecare dintre noi trebuie să conştientizeze că am avut un an de pauză în îngrijirea sănătăţii noastre generale, motiv pentru care este foarte important să facem analizele de rutină şi puţinele modalităţi de screening pe care le avem la dispoziţie.

Orice femeie, după 40 de ani, trebuie să facă un examen Papanicolau, o mamografie, orice bărbat trebuie să facă, din 5 în 5 ani, un PSA, orice persoană peste 50 de ani trebuie să facă o colonoscopie, fumătorii înrăiţi ar trebui să facă o radiografie pulmonară sau un tomograf pentru a exclude prezenţa unui carcinom bronho-pulmonar.

Dincolo de aceste modalităţi de screening, cred că trebuie să ne şi uităm la noi înşine şi să vedem ce s-a schimbat, iar orice schimbare pe care am trecut-o cu vederea ar trebui adresată medicului pentru o verificare suplimentară.