Dr. Oana Şaptefraţi este specialist în Oncologie medicală şi duce mai departe preocuparea părinţilor ei pentru medicină, în general, şi pentru tratamentul cancerului.


Dacă nu ar fi fost medicină ce ar fi putut fi pentru dvs. o opţiune validă?

Dr. Oana Şaptefraţi: Nu pot să dau un răspuns la această întrebare, fiindcă nu există o altă opţiune, decât medicina.

Întotdeauna mi-am dorit să aleg această cale, pentru că am trăit într-o familie de medici şi cred că nu m-am imaginat niciodată făcând altceva.


Sentimentul meu este că, atunci când te naşti într-o familie cu o profesie atât de puternică, tendinţele pot fi ori spre a fugi mâncând pământul, ori să alegi calea tradiţiei de familie. La dvs. cum a fost?

Dr. Oana Şaptefraţi: Eu am ales să merg în direcţia familiei. În schimb, fratele meu a ales cealaltă variantă. El a zis exact contrariul, adică niciodată şi sub nicio formă medicina, fiindcă e grea şi e obositoare.


Nu vreau să polemizez neapărat, dar aş vrea să aflăm împreună ce vă ţine ataşată de această meserie. Argumentele fratelui dvs. stau în picioare, fără îndoială: e o muncă grea, un program infernal, o viaţă dedicată învăţării continue.

Dr. Oana Şaptefraţi: Da, dar toate aceste argumente devin pozitive atunci când faci lucrurile cu plăcere: înveţi în ideea de a te perfecţiona şi a afla lucruri noi, aşa încât nimic nu mai pare atât de greu de făcut.


Ce-au zis părinţii dvs. când aţi luat decizia de a merge către medicină?

Dr. Oana Şaptefraţi: La momentul la care am decis asta, tata nu mai trăia. El a murit când aveam 14 ani, iar mama mi-a zis să mă gândesc de două ori înainte, pentru că la noi în ţară meseria asta este văzută cum ştim cu toţii, medicii sunt adesea văzuţi ca nişte oameni răi. Nu era o interdicţie din partea mamei, poate doar un avertisment să mă gândesc foarte bine înainte de a lua decizia: „Hotărârea este la tine, dar gândeşte-te bine, pentru că este un lucru pe care îl vei face toată viaţa”. Am reflectat îndelung şi mi-am zis: „ok, eu asta vreau să fac, indiferent ce presupune drumul, călătoria, indiferent de cum sunt văzuţi medicii”.


Au fost momente când v-aţi dat seama că mama a avut dreptate?

Dr. Oana Şaptefraţi: Au fost mici momente în timpul facultăţii, de exemplu, când îmi era mai greu, fiindcă aveam în faţă un volum uriaş de informaţii şi o presiune nemaipomenită asupra noastră. Atunci mi se întâmpla să gândesc: „uite, poate că mama a avut dreptate”, dar reveneam repede la gânduri mai bune şi completam: „dar sigur am să reuşesc până la urmă!”.


Ce vă place la munca asta?

Dr. Oana Şaptefraţi: Satisfacţiile care vin odată cu ea în momentul în care vezi oamenii mulţumiţi şi vindecaţi. Asta este cea mai mare bucurie.


Îmi spuneţi un caz pe care nu-l veţi uita niciodată?

Dr. Oana Şaptefraţi: Mie îmi rămân în minte acut cazurile nefericite, fiindcă acelea mă marchează şi nu le pot scoate aşa uşor din minte, dar există şi cazuri fericite, cum a fost cazul unei fete de 19 ani, cea mai tânără pacientă pe care am tratat-o eu, care a venit la noi cu un cancer în zona ORL, a trecut printr-un tratament tolerat foarte greu, dar am reuşit până la urmă şi am terminat totul, iar acum este bine.

Pe de altă parte, nu am să uit niciodată primul meu pacient, un tânăr în vârstă de 34 de ani, cu un cancer gastric. Am încercat totul posibil, m-am împrietenit şi cu soţia, un an a durat întregul demers şi toate procedurile de tratament, dar, până la urmă, nu am reuşit.


Şi cum procesaţi o astfel de situaţie?

Dr. Oana Şaptefraţi: E greu, fiindcă sunt o fire relativ sensibilă, prin comparaţie cu mama, de pildă, care are alt fel de a vedea lucrurile, altă personalitate. Pentru mine e greu, fiindcă de cele mai multe ori duc şi acasă problemele, mă consum, dar animăluţele mele mă ajută să trec mai uşor şi să uit de aceste probleme.


Ce animăluţe aveţi?

Dr. Oana Şaptefraţi: Trei pisici, Yoko, Sami, Ursu, şi un căţel, Tedy, un Chow Chow care seamănă cu un ursuleţ. (râde)

oana_saptefrati_catel
Dr. Oana Şaptefraţi este o mare iubitoare de animale. Foto: Arhiva personală

Şi cum se împacă?

Dr. Oana Şaptefraţi: Reuşesc cumva. A fost mai greu la început, dar s-au obişnuit. La început am avut un căţel, după care am luat o pisică, iar, la momentul la care a murit căţelul, am decis să mai iau o pisică, să nu stea pisica singură. Şi tot aşa s-a aglomerat menajeria.


De ce aţi ales Oncologia, ca specialitate?

Dr. Oana Şaptefraţi: Pentru că asta am văzut de când eram mică. Tata era chirurg oncolog, mama era ginecolog oncolog şi amândoi lucrau la Institutul Oncologic (mama continuă să lucreze şi acum acolo), iar toată copilăria şi eu, şi fratele meu am ajuns foarte des cu ei la spital, adică de fiecare dată când nu stăteam cu bunica, acasă, şi aveam un pic de timp liber. Acolo am reuşit să văd tot felul de cazuri, tot felul de pacienţi şi m-am obişnuit cu aria asta de specializare.


Pare că este multă durere şi neputinţă în această zonă medicală, motiv pentru care am sentimentul că ar putea să nu fie foarte atractivă pentru un medic.

Dr. Oana Şaptefraţi: Am observat că lumea fuge de zona asta de oncologie. Dar, până la urmă, toată această suferinţă este contrabalansată şi de cazurile fericite, pentru că în multe cazuri cancerul poate fi, dacă nu vindecat, cel puţin integrat şi se poate trăi cu el.

Sunt multe cazuri în care, ca medic, te simţi neputincios şi nu poţi interveni în niciun fel.


Cum v-a schimbat dispariţia tatălui?

Dr. Oana Şaptefraţi: Am sentimentul că eram prea mică la momentul când s-a întâmplat moartea lui tata şi nu am înţeles ce s-a întâmplat atunci în toată plinătatea sa. E greu de explicat, dar aş spune că eram tristă, supărată, dar nu realizam exact ce se întâmplă.

Acum, după mult timp, ajung la mine pacienţi mai în vârstă, care, în cursul discuţiei, mă întreabă despre nume şi despre posibila legătură cu numele de familie. Le spun că era tata şi atunci mulţi dezleagă firul poveştilor şi-mi spun despre el, despre cât de bun şi integru era. Mărturisesc, este un moment superb acela, care-mi dă o satisfacţie, o mândrie nemaipomenită.

Când am zile grele, acasă sau la spital, mă gândesc la asta: „acolo, undeva, tata e mândru de mine!”


Cum a fost pandemia pentru dvs.?

Dr. Oana Şaptefraţi: A fost greu, sincer. Am simţit că mi s-a schimbat toată viaţa şi nu vedeam o ieşire din perioada respectivă. Dar uite că s-a sfârşit chiar dacă la momentul acela nu mi se arăta.


În ce direcţie vă doriţi să vă dezvoltaţi?

Dr. Oana Şaptefraţi: Îmi doresc să învăţ cât mai mult, să cunosc cât mai mult, să particip la cât mai multe evenimente care să-mi ajute în carieră.


Cu ce vă mândriţi?

Dr. Oana Şaptefraţi: Primul răspuns care-mi vine în minte este legat de animalele mele, fiindcă sunt un mare iubitor de animale. Apoi, cu faptul că reuşesc zi de zi să duc ceea ce fac.


Oncolog