I se luminează faţa când vorbeşte despre cercetare şi viitoare proiecte. Medic primar ORL şi specialist în audiologie, conf. dr. Mădălina Georgescu pune pasiune în tot ceea ce face, fie că predă în cadrul UMF „Carol Davila” Bucureşti, fie că pune bazele unui aparat pentru diagnosticarea problemelor de echilibru precum dispozitivul ENTy, care a câştigat premiul internaţional Microsoft Imagine Cup în 2016, la Seattle. Povestim cu dumneaei, în „Interviul Săptămânii”, despre toate aceastea, dar şi despre necesitatea reînfiinţării unui Colegiu de Audiologie şi diagnosticarea timpurie a bebeluşilor cu hipoacuzie congenitală, cea mai des întâlnită afecţiune la nou-născuţi.

MedicHub: Am auzit corect? O să participaţi anul viitor la Congresul Mondial de Audiologie?

Conf. dr. Mădălina Georgescu: Da, în 2018, va fi Congresul Mondial de Audiologie, care se ţine în Africa de Sud. Este o oportunitate să fii la curent cu ce se mai întâmplă nou în audiologie, aceasta fiind o ramură a ORL-ului de care eu m-am îndrăgostit în ultimii ani şi care în România, din păcate, nu este la un nivel care să fie acceptabil din punctul meu de vedere. Adică nu mai există o şcoală de audiologie, doar un curs de un an de zile la Facultatea de Moașe și Asistență Medicală din cadrul UMF “Carol Davila”, dar acest interval nu îţi este suficient ca să pregăteşti un om în audiologie. Dar încă sper că se va reînfiinţa, într-o formă sau alta, o şcoală de audiologie şi în România. Practic, suntem singura ţară din Europa care nu are şcoală de audiologie.

Dar în cadrul UMF Bucureşti a existat un Colegiu de Audiologie. Ce s-a întâmplat cu acesta?

Da, fostul meu şef, dr. Pascu, care a lucrat în Institutul de Fonoaudiologie şi Chirurgie Funcţională O.R.L. „Prof. Dr.D.Hociotă”, a câştigat un program Tempus ceea ce, evident, era o mare realizare pentru un medic român din Europa de Est. Din acel program, împreună cu dl prof. Călăraşu care conducea institutul, au înfiinţat un Colegiu de Audiologie în cadrul Universităţii de Medicină şi Farmacie „Carol Davila”. Un colegiu care a urmat programa şi tematica Colegiului de Audiologie din Bruxelles, deci avea o curiculă recunoscută internaţional şi în 3 ani de zile acei studenţi, absolvenţi de liceu și de bacalaureat, învăţau audiologie. Din păcate, a durat doar 9 generaţii.

Când a fost înfiinţat şi în ce an a fost închis Colegiul de Audiologie?

A început în 2000, ultima generaţie a intrat în 2009 şi a terminat 3 ani mai târziu în 2012. Şi, din păcate, de atunci nu a mai existat nici o formă de învăţământ. A mai existat o tentativă la Iaşi, care nici aceea nu a durat foarte mult timp, iar în momentul de faţă există aşa-numitele şcoli de audioprotezist, cu totul altceva decât audiolog, ţinute, de obicei, de firmele de protezare, firme private. Acestea sunt şcoli de 2-3 săptămâni, uneori făcute la distanţă, în care nu ştiu exact ce îi învaţă. Sper să îi înveţe să facă măcar audiogramă și să regleze protezele auditive.

Care sunt noutăţile la nivel naţional în domeniul audiologie?

Noutăţile nu sunt decât iniţiativele unor profesori din spitalele universitare din diferite oraşe, care au înţeles importanţa acestei subspecialităţi şi care în clinica lor au creat un departament de audiologie. Dar este o iniţiativă locală prin care nu reuşesc decât să îşi doteze departamentul şi să angajeze personal care trebuie instruit, pentru că nu mai există o şcoală, aşa cum spuneam.

Ar fi fost un imbold faptul că, în sfârşit, Programul Naţional de screening la nou-născuţi va avea, sperăm, o acoperire naţională. S-a încheiat licitaţia şi, teoretic, în doi ani de zile, toate secţiile de maternitate din ţară vor avea acest aparat. Este un aparat uşor de folosit, prin care se testează auzul bebeluşului în a doua, a treia zi de viaţă. Pentru aceasta nu ne trebuie personal calificat, vom merge şi vom învăţa asistentele de pe secţiile de neonatologie să folosească aparatul care face teste automate de auz.

Problema este, însă, cu copiii care nu trec etapa de screening şi la care este posibil să aibă o problemă de auz şi care trebuie să se ducă într-un centru de diagnostic; aceste centre trebuie să aibă personal specializat în audiologie pentru că nu mai este vorba de teste automate. În momentul de faţă sunt foarte puţine astfel de centre în România, poate 5, maxim 7, în unități de stat sau private. Asta ar însemna că pacienţii trebuie să străbată toată ţara ca să ajungă până la un centru, unde există liste de aşteptare. Ceea ce nu este firesc.

Cam cât de lungi sunt aceste liste de aşteptare?

În principiu, incidenţa hipoacuziei congenitale la nou-născuţi este cea mai frecventă problemă de sănătate la naştere, cam între 1 şi 3 la mia de nou-născuţi sunt surzi, din păcate. Asta înseamnă, la populaţia României, cam 400 de copii care se nasc anual cu deficiență de auz. Aceşti 400 de copii ar trebui identificaţi, deci să mergem noi în întâmpinarea lor, pentru că ei arată absolut normal. Pentru cei care nu trec etapa de screening auditiv, trebuie efectuate teste audiologice clinice, care certifică și cuantifică hipoacuzia, teste pentru care este nevoie în mod obligatoriu de un audiolog.

În momentul de faţă, listele de aşteptare sunt de maxim o lună, dar asta în condiţiile în care nu toţi bebeluşii fac screening. Dar, evident că, atunci când toţi bebeluşii vor face screening în maternităţi, această listă va creşte şi perioada de aşteptare va fi mai mare.

De ce nu ne dorim o perioadă de aşteptare mai mare? Din două motive: testele audiologice se pot face în somnul natural al bebelușului, de obicei după ce mănâncă, lucru greu de obținut dacă copilul este mare (cu vârsta de peste 6 luni). În al doilea rând, cu cât se depistează mai repede hipoacuzia și îi pui fie proteză auditivă, fie implant cohlear, cu atât el va recupera mai repede această pierdere de auz şi va învăţa să vorbească normal. Faptul că nu avem audiologi, înseamnă că măcar pentru această populaţie-ţintă de nou-născuţi va fi o problemă, pentru că va dura foarte mult până ajungem la diagnostic.

Alt aspect este că peste tot în lume, şi în România, populaţia îmbătrâneşte. 10% din populaţie prezintă o scădere de auz odată cu înaintarea în vârstă. Ar trebui să existe audiologi pe măsura numărului acestor persoane hipoacuzice, pentru că lor trebuie tot timpul să li se asigure service la proteze, să li se evalueze auzul ca să nu li se deterioreze din ce în ce mai mult şi aşa mai departe. În străinătate, numărul audiologilor este impresionant. Nici nu se pune problema să nu ai la cine să te duci. Din păcate, în România este o problemă şi va mai fi şi de acum încolo.

Cum sunt studenţii dvs. de la Facultatea de Medicină? Sunt ei motivaţi să rămână în ţară?

În ceea ce priveşte studenţii, din păcate, atâta timp cât Regatul Unit făcea parte din Uniunea Europeană, erau foarte mulţi absolvenți de liceu care veneau la facultatea de Medicină, gratis sau mult mai ieftină decât oriunde în Europa, cu gândul de a pleca după absolvire, limba engleză fiind limba cea mai des întâlnită în România.

Acum sunt curioasă ce o să se întâmple. Din păcate, mulţi studenţi fac această Facultate de Medicină, din Bucureşti cel puţin, cu gândul să plece în afară. Şi, din păcate, mulţi pleacă.

Ce notă de la 1 la 10 aţi da sistemului medical românesc?

Cred că depinde la ce aspect ne uităm. Global, probabil că un 7, dar la unele suntem de 10, la unele suntem de 5. La altele nu trecem.

Pentru ce aspecte acordaţi nota de 10?

Pentru cei care performează, pentru medici. Şi care, deşi cu siguranţă şi lor le este greu, fac lucruri de calitate.

Şi, dacă ar sta în puterea dvs., ce aţi îmbunătăţi la felul în care funcţionează sistemul sanitar?

Ce aş îmbunătăţi...probabil că sistemul de finanţare, dar trebuie să înțelegem că nu suntem o țară bogată și să ne acceptăm limitele, dacă rămânem să profesăm în țară. Bineînţeles că sistemul de finanţare este alimentat din contribuţiile pe care le dăm cu toţii, întrebarea este ce se face cu banii mai departe.

Un alt lucru cu care eu, personal, nu sunt de acord este acest sistem de raportare într-un sistem integrat, într-un sistem digital, în care pentru fiecare pacient trebuie să completezi o foaie şi, în funcţie de ce scrie în acea foaie, unitatea în care lucrezi ia banii de la Casă.

De la Casa de Asigurări consultul durează 20 de minute. Deci, în 20 de minute, medicul ar trebui să facă foaia, să facă anamneza, să consulte pacientul, să îi dea tratament şi să închidă foaia. Ceea ce îţi lasă foarte puţin timp pentru pacient, în mod real. Eu, personal, nu sunt de acord cu asta. Mie mi se pare că medicul întâi trebuie să se ocupe de pacient, deci ar trebui să aibă pe cineva care să îi scrie toate acestea. În străinătate, medicul avea un reportofon şi, la sfârşit, dicta rezultatul consultului. Cineva scria şi rezultatul ajungea la medicul de familie ca să ştie ce avea de făcut mai departe.

În ce ţară aţi văzut această practică?

În Statele Unite, spre exemplu. Nu trebuia ca pacientul să plece atunci cu rezultatul. Şi în Germania este la fel, dacă nu mă înşel. Acest model la noi nu există.

În România, din păcate, s-a importat un model de codificare diagnostică din Australia în care există unele neconcordanţe între ce afecțiuni au ei acolo şi ce afecțiuni avem noi, aici. Iar unele coduri sunt foarte mici ca punctaj, deşi presupun o intervenţie pe care noi o considerăm importantă şi care ne costă foarte mult. Şi atunci, ca să obţii bani mai mulţi de la Casă, eşti cumva obligat să pui tot felul de alte diagnostice, care să îţi crească punctajul ca să primeşti banii pe măsura a ceea ce investeşti în operaţia respectivă. Or asta, pe de-o parte, că nu mi se pare etic, nu mi se pare corect ca medicul să stea să se gândească de unde ar mai putea să scoată bani pentru munca pe care o face, dar pe care Casa de Asigurări o rambursează foarte slab. Şi, în al doilea rând, pentru că asta duce la nişte studii epidemiologice sau demografice greșite, neconcordante cu realitatea. Pentru că se va face o statistică a afecţiunilor şi a pacienţilor pe nişte date care nu sunt reale. Acesta ar fi un aspect pe care eu l-aş schimba în sistemul de sănătate.

Respectul faţă de medic şi poziţia lui în societate sunt, de asemenea, mult modificate faţă de cum erau înainte. Nu spun că este numai vina altora. Şi noi, cu siguranţă, avem partea noastră de vină, poate că nici noi, medicii, nu ne purtăm întotdeauna aşa cum ar trebui, dar în nici un caz nu aş putea să trec peste acele mesaje venite de la autorități, „Veniţi să reclamaţi medicii care iau şpagă”. Eu peste acest aspect nu am cum să trec, pentru că asta înseamnă învrăjbire şi lipsă de respect. Şi aici s-a ajuns, la lipsa de respect. Sigur că nu trebuie să condiționăm actul medical, dar sunt două lucruri diferite.

Relaţia medic-pacient ar trebui să se schimbe în România.

Ce părere aveţi despre felul în care se face educaţia medicală continuă în România?

Hmmm...nu am o părere neapărat foarte bună. Nu toţi cei care vin la cursuri vin ca să înveţe, vin pentru puncte. Şi e păcat. E păcat din mai multe puncte de vedere. În primul rând, e păcat pentru stima lor de sine. În al doilea rând, la aceste manifestări lumea chiar se străduieşte să aducă informaţii noi şi frumoase. E păcat că nu interesează pe toată lumea ce ar putea învăţa de acolo.

Mie îmi place foarte mult activitatea de cercetare şi noul. Şi atunci când se iveşte ceva nou în domeniul în care activezi...cum să nu te intereseze? De ce nu te-ai duce la congrese? Sunt foarte rare situaţiile în care chiar nu afli nimic nou.

Ce s-a mai întâmplat cu proiectul şi dispozitivul ENTy (Ear, Nose, Throat), pentru diagnosticarea problemelor de echilibru, după ce aţi câştigat premiul I în competiţia internaţională Microsoft Imagine Cup în 2016?

Creşte, creşte şi progresează. Pasul următor era să avem două module pentru că până acum aveam doar unul care stătea în zona centrului de greutate. Pasul doi este să mai avem unul ca să le corelăm. Studenţii de la Universitatea Politehnică implicaţi în proiect lucrează la miniaturizarea dispozitivului, să îl facă cât mai uşor, şi dezvoltă programul ca cele două module să funcționeze sincron, corelate între ele.

Când se va termina această etapă, vom intra în faza studiului clinic în care trebuie să testăm dispozitivul pe subiecţi normali şi pe pacienţi şi să vedem dacă este un instrument fiabil sau nu.

Şi să îl şi comercializaţi apoi, bănuiesc.

Da, acesta este scopul lui, fără îndoială, să vină în ajutorul medicului.

Acum mai am un proiect: tratarea pacienţilor cu tulburări de echilibru prin realitate virtuală. Sunt în contact cu un grup foarte entuziast, am avut doar prima întâlnire deocamdată.

Doctoratul meu a fost pe probleme de echilibru, iar cercetarea postdoctorală a fost pe realitate virtuală, o modalitate nouă de tratament a pacienților cu amețeli. Şi de atunci mi-a venit ideea de cum să extind cercetarea şi acum am găsit o firmă care pare să fie interesată de idee.

Viitorul sună bine. Vă urăm mult succes în proiecte şi vă mulţumim pentru interviul acordat.

Mulțumesc și eu!

Conf. Univ. Dr. Mădălina Georgescu

Medic primar ORL, competenţă în Audiologie, Institutul de Fono-Audiologie şi Chirurgie Funcţională ORL Bucuresti
Conferenţiar UMF Carol Davila, Bucureşti
Director şi fondator OTOMED MEDICAL CENTER

Redactor-şef al revistei ORL.ro
Director Clinic Healthy Hearing Special Olympics Romania
Reprezentant naţional EFAS (European Federation of Audiology Societies)