Mesajul prof. dr. doc. Dumitru Dobrescu, membru corespondent al Academiei Române, membru titular al Academiei de Ştiinţe Medicale

Introducere

În 1849, în Anglia, a fost fondat Spitalul Regal de Homeopatie. Londra, la scurt timp, s-a confruntat cu o epidemie de holeră. Acest spital a avut o mortalitate mult mai scăzută (16%) comparativ cu alte spitale londoneze (53%). Şi în alte epidemii s-au obţinut rezultate asemănătoare.

Terapia cu medicamente (farmacoterapia)

De peste 200 de ani, medicina umană şi cea veterinară folosesc două metode terapeutice – alopată şi homeopată. Din nefericire pentru omenire, cele două metode au fost considerate în mod ilogic şi absurd ca antagoniste, deşi sunt complementare. Consecinţele acestei situaţii au fost şi sunt foarte dăunătoare sănătăţii umanităţii.

Alopatia a fost şi este metoda terapeutică suverană, acoperind circa 95% din consumul de medicamente. Homeopatia a rămas tot timpul în afara medicinei ştiinţifice, fiind considerată, greşit, în grupul medicinelor alternative. Consecinţele negative ale acestui lucru asupra sănătăţii umanităţii nu vor putea fi cunoscute niciodată.

În calitatea mea de profesor de farmacologie, am analizat foarte atent homeopatia de pe poziţiile Farmacologiei şi ale ştiinţelor medicale din secolul XXI şi am ajuns la concluzia valorii inestimabile a homeopatiei în rândul ştiinţelor medicale, ca una dintre cele mai importante descoperiri ale medicinei tuturor timpurilor, cu condiţia trecerii de la homeopatia iniţială, care a avut la bază nivelul cunoştinţelor medicinei epocii, la o homeopatie nouă, ştiinţifică, a secolului XXI.

Farmacologia homeopată şi homeopatia ştiinţifică

Descoperirile personale sunt următoarele:

a. Metoda terapeutică homeopată, descoperită de Hahnemann, foloseşte ca instrument de lucru medicamentul homeopatic.

b. Medicamentul homeopatic, condiţie indispensabilă pentru existenţa metodei homeopate, trebuie să facă obiectul unei noi ştiinţe medicale, farmacologia homeopată, prin analogie cu metoda terapeutică alopată şi farmacologia alopată.

c. Medicamentul homeopatic există în natură, în virtutea legilor acesteia. El trebuie numai să fie descoperit şi folosit pe baze ştiinţifice. El este medicamentul de tip II. Împreună cu medicamentul alopat cunoscut (de tip I), sunt singurele care pot exista pe planeta Pământ, în concordanţă cu legile naturii.

Biterapia

Existenţa celor două tipuri de medicamente determină existenţa celor două tipuri de terapii, alopată şi homeopată. Aceste două terapii nu sunt antagoniste, ci sunt complementare. În consecinţă, în practica terapeutică ar trebui, în mod logic, să se folosească în proporţii sensibil egale cele două terapii. În acest sens, ar putea fi utile următoarele idei:

a. În formele uşoare de boală, să fie recomandată aproape exclusiv terapia homeopată.

b. În formele medii să se recomande în egală măsură cele două terapii, în funcţie de particularităţile fiecărui caz.

c. În formele grave şi foarte grave să se recomande cu prioritate terapia alopată şi să se asocieze terapia homeopată adecvată.

Terapia homeopată va trebui să cuprindă medicamente simptomatice pentru toate simptomele prezentate de fiecare bolnav, indiferent de medicaţia alopată administrată.

Concluzii

În condiţiile pandemiei de COVID-19, apreciez că folosirea biterapiei în tratamentul bolnavilor internaţi în spitale sau trataţi la domiciliu ar putea schimba radical situaţia actuală.

Beneficiile biterapiei vor fi:

  • diminuarea intensităţii suferinţei;

  • diminuarea numărului şi gravităţii complicaţiilor;

  • diminuarea duratei spitalizării;

  • diminuarea perioadei de convalescenţă;

  • stingerea mai rapidă a pandemiei;

  • scăderea semnificativă a numărului deceselor;

  • diminuarea globală a costurilor.

Pentru atingerea acestor deziderate, se impune ca fiecare spital să colaboreze cu medici practicieni homeopaţi cu experienţă.

Prof. dr. doc. Dumitru Dobrescu

Dumitru Dobrescu este o personalitate a lumii medicale şi farmaceutice, fiind medic, farmacist, farmacolog, medic homeopat, profesor universitar de farmacologie şi homeopatie.

Ca farmacolog

A introdus, prima dată în lume, termenul de farmacotoxicologie, într-o carte de farmacologie, pentru a delimita un capitol distinct, al efectelor adverse ale medicamentelor (1977).

A pus bazele conceptului de Farmacoepidemiologie, propunând o nouă ştiinţă interdisciplinară. Conceptul a fost descris, ca un capitol distinct, în Farmacoterapie (1981), singura carte din lume care conţine un astfel de concept şi de capitol. Cartea a primit Premiul Academiei Române (1981).

A emis şi a dezvoltat conceptul că farmacologia modernă are şase ramuri, trei fundamentale (farmacocinetica, farmacodinamica, farmacotoxicologia) şi trei aplicative (farmacografia, farmacoterapia, farmacoepidemiologia). Conceptul a fost concretizat în cărţile Farmacoterapie (1981) şi Farmacoterapie practică (1987), care au o structură originală.

A conceput, pentru prima dată în literatura medicală internaţională, o clasificare a interacţiunilor medicamentelor după mecanismele implicate. Ideea a fost concretizată în Asocierea medicamentelor (1971), prima carte din literatura medicală internaţională privind interacţiunile medicamentelor.

A elaborat conceptul de farmacologie ecologică, ce urmăreşte reducerea poluării prin medicamente a mediului intern al organismului. Conceptul fundamentează propunerea ca farmacologia secolului XXI să-şi lărgească sfera, cuprinzând atât farmacologia actuală (alopată), cât şi farmacologia homeopată.

A conceput şi a scris prima carte din literatura medicală internaţională cu titlul Gerontofarmacologie (1995), descriind particularităţile de acţiune ale medicamentelor la vârstnici.

A făcut observaţia unui fapt evident, care nu a fost semnalat de nimeni până acum, că medicamentul homeopatic este condiţia sine qua non pentru existenţa homeopatiei, fiind baza pe care s-a construit întregul edificiu al homeopatiei. A conceput redefinirea homeopatiei ca farmacologie homeopată, în loc de „metodă terapeutică”, aşa cum este definită încă de la începuturile ei, în mod eronat. Prin aceasta, homeopatia este o ştiinţă medicală, şi nu „medicină alternativă”, ceea ce este o mare eroare a gândirii umane. Toate aceste observaţii sunt prezentate în lucrarea Farmacologia homeopată generală, prima carte din lume cu acest subiect şi care reprezintă şi constituirea unei noi ştiinţe medicale. Volumul a fost tipărit în limba română, în limba engleză şi în limba franceză.

Autor a 220 de lucrări ştiinţifice, publicate în ţară (175) şi străinătate (27), comunicate (18) şi a 20 de brevete de invenţie de medicamente.

Autor a 33 de cărţi de specialitate, dintre care la 10 singur autor (7 fiind originale prin concepţie sau prioritate internaţională) şi la 17 ca prim autor. Prin tirajele lor puţin obişnuite în domeniul cărţii medicale (Farmacoterapia practică – 23000 de exemplare, Memomed – Memorator de Farmacologie şi Ghid farmacoterapic – tipărit până acum în 26 de ediţii, unele în câte 10 000 de exemplare), au contribuit substanţial la îngrijirea sănătăţii populaţiei din România.

Ca profesor universitar

A introdus în învăţământul farmaceutic din România cursul de Farmacie clinică, fiind printre primele din Europa în domeniu.

A introdus în învăţământul farmaceutic din România primele cursuri universitare de ­homeopatie.

În calitate de decan al Facultăţii de Farmacie (1972-1981), a fost ctitorul facultăţii, în forma sa actuală, cea mai bună din întreaga sa istorie. A organizat şi a condus lucrările de amenajare a facultăţii, după mutarea sa în sediul actual, trecând de la o clădire improvizată cu 2 300 mp la cea actuală, cu 5 500 mp, demnă de o unitate de învăţământ superior, şi a obţinut sprijinul rectoratului pentru dotarea laboratoarelor. A iniţiat şi a condus lucrările de modernizare a planului de învăţământ, după studierea planurilor din 20 de ţări de pe trei continente (1975-1978).

Ca organizator şi conducător al unor proiecte la nivel naţional

În calitate de director al Institutului pentru Controlul de Stat al Medicamentului şi Cercetării Farmaceutice, a iniţiat şi a condus lucrările de reparaţii generale şi consolidare (1991-1993) la clădirea care rămăsese nereparată după cutremurul din 1977. A obţinut de la Banca Mondială suma de 2,5 milioane de dolari dotândt institutul cu aparatură modernă, comparabilă cu a oricărei instituţii europene similare.

În calitate de preşedinte al Comisiei Medicamentului a Ministerului Sănătăţii, organism abilitat cu autorizarea şi înregistrarea medicamentelor în România (omologare), a elaborat lucrările Metodologia introducerii medicamentelor noi în terapeutică (1971) şi Directive privind autorizarea şi supravegherea medicamentelor (1991), care au servit mulţi ani ca documente de lucru ale Ministerului Sănătăţii pentru activitatea curentă a Comisiei Medicamentului, de autorizare, înregistrare şi supraveghere a medicamentelor în România.

A iniţiat şi a obţinut oficializarea adoptării clasificării ATC (anatomică, terapeutică, chimică) a medicamentelor, recomandată de Organizaţia Mondială a Sănătăţii, România fiind printre primele ţări din lume care au făcut acest lucru. A reorganizat Nomenclatorul de Medicamente al Ministerului Sănătăţii din România, potrivit acestei clasificări.

A fost, împreună cu prof. P. Ionescu-Stoian, iniţiatorul şi organizatorul reţelei naţionale de farmacovigilenţă din România (1973). A fost redactor-şef adjunct (1974-1977), apoi redactor-şef (1977-1990) al revistei Farmacovigilenţa, editată sub egida Ministerului Sănătăţii şi distribuită gratuit tuturor medicilor şi farmaciştilor din România.

A înfiinţat primul Serviciu de farmacologie clinică din România, la Spitalul Constructorilor, pe care l-a condus (1981-1992). A iniţiat, cu Laboratoarele Lafon din Franţa, înfiinţarea celui de-al doilea Serviciu de farmacologie clinică din România, la Spitalul Universitar din Bucureşti (1992).

A fost iniţiatorul şi autorul Proiectului de Ordonanţă a Guvernului şi ale principiilor de organizare şi de funcţionare ale Agenţiei Naţionale a Medicamentului (1993), în concordanţă cu organisme similare din ţările europene. Acţiunea a fost una dintre cele mai importante în cadrul reformei din domeniul medicamentului şi de pregătire a intrării României în Uniunea Europeană.

A fost iniţiatorul Comitetului consultativ pentru protecţia în cercetarea biomedicală (1992), devenit ulterior Comitetul de etică, prin care s-au introdus în România principiile de bioetică în cercetarea medicamentului.

Ca preşedinte al Comitetului Farmacopeii Române, a realizat elaborarea şi tipărirea Farmacopeii Române, ediţia a X-a (1993). Prin aceasta, România s-a situat printre primele 10 ţări din lume cu cele mai multe ediţii ale acestui cod oficial al medicamentelor.

Membru în organizaţii profesionale

Societatea de Ştiinţe Medicale (vicepreşedinte 1973‑1987), Societatea de Farmacie (vicepreşedinte 1973‑1987; preşedinte 1987‑1999); Academia de Ştiinţe Medicale (membru titular din 1991; vicepreşedinte 1991‑1995); Academia Română (membru corespondent din 1992); Academia Regală de Farmacie – Spania (1987); Academia Naţională de Farmacie din Franţa (1998); Societatea Europeană de Farmacie Clinică (1990).

Distincţii

Premiul Academiei Române (1981); Doctor Honoris Causa al UMF Iaşi (1994), UMF Cluj-Napoca (1997); „Om al anului 2002” (Institutul Biografic American); Ordinul „Steaua României” în grad de Cavaler (2002).